S-au revoltat mulți. Din breaslă, zic. S-a revoltat o parte considerabilă din alcătuirea asta, tot mai eclectică, a făuritorilor de teatru. Alții, dimpotrivă, au salutat-o cu entuziasm pe noua manageriță de la TNB. Alții, s-au abținut. De la proteste, de la exltare & optimism, de la vituperări & dușuri cu venin, de la…; bref: o neutralitate sănătoasă. Au rămas în observație. Într-o expectativă legitimă. Mărturisesc, vrând, nevrând, că am făcut același lucru. Gândind că oamenii merită ÎNTOTDEAUNA o șansă și că e simplu să dai cu pietre-n geam; mai greu e să pui umăru’ ca să repari geamuri sparte și uși dărâmate cu picioru’, așadar, hai s-o lăsăm pe femeia aia să-și facă treaba (da, despre doamna Ada Lupu vorbesc), că doar așa a scris și așa a spus și a mai fost și convingătoare când a spus și când a scris tot ce-a spus și-a scris domnia sa acolo, la concurs…

Deci, în observație. Cu bunăvoință. Cu atenție calmă. Cu speranță. Cu pumnii strânși, să-i iasă femeii planurile; misiunea, viziunea, managementul chirurgical, toate alea cu care, deh!, ne-a convins la concursul pentru ditamai postul de manager al TNB. Cu cordialitate. Cu încredere – păi, cum altfel!? 

Bun. Și? 

Ce observăm noi acum, la… nici o lună de la ‘încoronare’? Păi, observăm o mutare. Poate nu uriașă, dar semnificativă. O mutare neinspirată. O mutare de-a dreptul proastă, aș zice. Aș zice, chiar o mutare deprimant de stupidă.

Concret, povestea arată cam așa: încep să-mi curgă mesaje, începe să sune telefonul, întrebări, reproșuri (poate că meritate!?), aluzii pe un ton lejer otrăvit (dar nu în doză letală; încă nu!) – „Băăă, tu vezi ce face asta?”; „Nu, nu văd, că sunt cu treabă; repet, da’ ce face?”; „Păi, a scos spectacolele independente, alea găzduite lunea; le-a scos de pe site-ul TNB”; „Ce-a scos!?”; „A scos spectacolele independente din calendarul teatrului! Acum nu-și mai pot cumpăra oamenii bilete la vreunul din ele, că nu-i mai lasă. Că nu mai merge linku’. A dezactivat linkul spre bilete!”; „Ce-a dezactivat, pardon!??”; „LINKU’ SPRE BILETE, ești surdă, sau te faci că nu-nțelegi, nu mai suntem promovați pe site-ul lor, noi, ăștia, de la indepedenți!” –  și așa mai departe. Furie, indignare și lehamite în valuri. „Calm, îmi zic, verifică cu ochii tăi, că lumea e cam agitată în ultima vreme și ne sare țandăra din te miri ce și poate că e vreo confuzie, cine știe și….” Și verific. Și – da. Treaba se confirmă. Și nu pricep logica. Și nu dibuiesc nicio noimă în manevra asta. Și atunci… o sun. Pe doamna manager TNB, Ada Lupu (fostă colegă de facultate, fostă colegă de breaslă, fostă colegă). E drept, nu ne mai auziserăm la telefon de prin 2008/9. Ne văzuserăm în schimb pe viu, în sală, la interviul din martie pentru ocuparea postului de director. De manager. De șef. De șefă, mă scuzați. Și nu răspunde imediat, dar mă sună înapoi (am apreciat timpul pe care și l-a rupt din… etc. etc. etc., mulțumesc!) și o întreb: „E adevărat că…? Și, dacă da, de ce așa?” N-a negat (am apreciat și acest lucru, fiindcă se minte mult; se minte enorm în țara asta, oameni buni! –  dar, pe de altă parte, cum ar fi fost să nege o evidență, o măsură clară? Ei, cum să fie? Vă mai uimește ceva?! Pe mine, nu). Deci, de negat, n-a negat femeia, însă la întrebarea „de ce așa?”, a început filmu’ ăla mișto, nu știu dacă ați auzit de el, S-a-ntâlnit hoțu’ cu prostu’. Daaa… Ceva de noaptea minții. Mai întâi, mi-a spus că nu a restricționat accesul la bilete, că oamenii își pot cumpăra bilete online, dar de pe alte platforme, cum ar fi iabilete.ro, sau că pot urmări spectacolele independente pe site-urile teatrelor independente care le-au produs… Că regulamentul de ordine interioară interzice, ba nu, nu interzice, dar misiunea teatrului nu permite, de fapt, nu, nu e că nu permite, dar contractele pe care acele teatre indepedente le-au semnat cu TNB nu includ specific ca ele să fie promovate pe site, că ea nu poate să pună pe frontispiciul teatrului niște spectacole găzduite… Zic: „Dar nu vrea nimeni banner pe TNB, eu te-ntreb de ce ne-ați scos din calendarul vostru, de pe site?”; „Ba da, zice ea, calendarul este un frontispiciu și se confundă cu ale noastre!”, „Bine, zic eu, dar este scrisă mare și clar acolo, prima chestie: SPECTACOL GĂZDUIT”. „Da, zice ea, dar până citești ce scrie acolo, ca să te prinzi… trece mult timp…” OPA!, îmi spun. Stai așa, că asta cu timpul care trece până citești o notă care-ți sare-n ochi, o etichetă pusă mare și vizibil pe aceste producții de pe site-ul TNB, o etichetă din două cuvinte (două!!!) – SPECTACOL GĂZDUIT – asta… îmi dă brusc cu zecimală. În ce dimensiune ne-am plasat?! Despre care timp vorbim, că trece greu până citești un headline din două cuvinte?! Ooops. Și continuă, pe un ton din ce în ce mai autoritar și vizibil iritat, să-mi spună că s-a votat în Consiliul Administrativ această măsură, deci douăsprezece persoane au fost de acord; inclusiv reprezentanți ai autoritatății au fost de față, deci, dacă autoritatea ar vrea ca acest teatru să se transforme în teatru-gazdă… și tot așa. I-am reamintit că nu stă de vorbă cu „autoritatea”, ci cu un simplu regizor. Indepedent. Am încercat și să-i explic faptul că spectacolele găzduite își vor pierde o parte foarte însemnată din public, pentru că, ce să vezi!, dacă joci într-o sală (închiriată) de la TNB, covârșitoarea majoritate a spectactorilor tăi sunt spectatorii TNB, deci oamenii ăia intră pe site-ul TNB ca să vadă calendarul TNB, ca să opteze pentru ce producție vor ei să vadă – unde?! – la TNB. Firește. Deci, ei trebuie să aibă acces la bilete astfel, nu să scormonească internetul după nu știu ce platforme de ticketing. 

N-am avut nicio șansă la persuasiune. Și nici la vreun dialog sănătos. Nu. M-a luat la-mbrobodit cu niște argumente lipsite de orice fel de consistență și de logică. Iar în clipa în care a dat și duma maximă, că independenții nu sunt privați, sau că privații nu sunt indepedenți, am decis să încheiem convorbirea în termeni (încă) civilizați. Așa o varză în mintea unei șefe-managerițe-directoare te lasă fără replică. Așa că am mulțumit și am spus la revedere. Încă o dată: apreciez timpul acordat. Scuzați cacofonia.

Deci, Doamnă manager, ați făcut-o de oaie. Ați început cu stângul. Haideți să spunem lucruilor pe nume: vă este rușine să vă asociați cu noi. Sau cu unii dintre noi. Poate. 

Poate că ați vrut să scăpați de așa-zisele „șușe” care închiriază frecvent sala mare și joacă la TNB și compromit standardele artistice ale instituției? Da, poate. Asta numai dumneavoastră și cu Consiliul ăla Administrativ al dumneavoastră și cu colectivul dumneavoastră de angajați permanent o știți. Dar, dacă vi s-a pus pata managerială pe „șușe” și ați decis să le filtrați, cu restul producțiilor ce-ați avut!? Ah, da. Poate că intrăm la „victime colaterale”, corect. Da da da. Da, asta pot s-o-nțeleg. Pe bune. Căci face parte din regulile războiului, iar la cum arată societatea de astăzi, la cum arată lumea teatrală de azi… să fim serioși. E război. Hibrid, arid, putrid, gravid – cum vreți să-i spuneți, dar e război. Și încă unul destul de scârbos: se poartă pe la colțuri. Și pe sub mese. Tocmai d-aia aș fi apreciat un mic gest, un gestuleț de onestitate din partea dumneavoastră, prin care să vă asumați adevărul: ne-ați scos de pe site pentru că nu mai vreți să vă asociați cu noi. Că despre asta-i vorba, de fapt!

Și cum rămâne atunci cu următorul aspect: banii pentru chiria sălii (deloc simbolici) încă sunt buni de dat TNB-ului, da’ p-ormă e treaba noastră cum ne umplem sala, că TNB nu ne mai vrea pe calendarul său. Pardon – pe fronstispiciul său! Excelent. Așa o măsură grozavă, mai rar! 

Îngăduiți-mi, totuși, o remarcă de bun simț, stimată doamnă manager: nu aveți cum să cerneți produsele găzduite pe criterii de calitate, dacă dumneavoastră vă închiriați sălile pe pricipiul – cine dă banu’, joacă. Atât de simplu. Dacă vreți selecție conformă cu standardele TNB (care or fi acelea), atunci mergeți pe parteneriate și alegeți-vă produsele independente (private, ca să mă-nțelegeți) care vă convin. Care corespund viziunii, misiunii și implementării managementului dumneavoastră chirurgical. Dar asta înseamnă să aveți o strategie. Aveți? 

Mai aveți?!

Așadar, aș fi apreciat un act de curaj prin care să fiți pur și simplu cinstită. Zău, șefa, poate pe viitor vă străduiți un pic în sensu-ăsta!? Haideți, că nu-i așa de greu. Doare numai puțin. Prima dată… Poate și-a doua, fie. Da’ p-ormă vă obișnuiți. 

Cu sinceritatea. Cu cinstea. Cu corectitudinea.

Ce ziceți, vă băgați?