În volumul tânărului poet albaiulian Răzvan Fugaciu, Toate într-o singură inimă (Editura Cartea Românească, 2025), debut câștigător în urma concursului inițiat de Cartea Românească, incursiunea în propria biografie declanșează un întreg arsenal de nostalgii și candori care conferă discursului confesiv, în majoritatea cazurilor destul de restrâns în developarea ideilor sau evocărilor, un aer de fragilitate. Fapt care va reuși să imprime evenimentelor evocate o patină elegiacă, abia simțită sau presimțită. 

 Poemele  acestui băiat retras ,,în cochilia timidității”, scrise cu ,,mâinile fragile”, conțin fiorul unei candide mirări cu care surprinde miezul adesea cenușiu al evenimentelor zilnice, al condițiilor grele de trai și de muncă, într-o epocă marcată de frici, lipsuri, compromisuri și de multă singurătate, chiar și colectivă. Întâlnim, astfel, episoade legate de mersul la târg, de experiențele didactice, desfășurate în diferite colțuri rurale, de evocările membrilor familiei, pline de vibrație afectivă și imaginativă.  

 Privind prin lentilele inocenței, copilul surprinde o imagine monografică a ruralului de atunci, precum și antropologia neaoșă a unui întreg eveniment dramatic. Astfel, în miezul concretului cenușiu încă mai rezistă, conservată în crisalida inefabilului, o realitate atemporală, marcată de ritmuri sau ritualuri cu semnificații profunde pentru mersul vieții dintotdeauna: ,,N-am înțeles mare lucru./ Dar uitându-mă în spatele ruinelor, am văzut moara care/ mai funcționa/ și oamenii cărând sacii cu grâu,/venind din deal sau de pe malul Mureșului./ Din alte sate,/ cu cai puternici,/cu boi bătrâni,/ trăgând din pipă, bătând din bici. Dar nu-i vremea/ plugușorului, băieți!/ Stăteau la rând/ până seara târziu, când ieșea morarul la poartă și striga:/ mai sunteți, mă, mai sunteți?”.

În cel puțin câteva poeme filmice, destul de concentrate ca desfășurare a firului confesiv,  Răzvan se reîntoarce, mai ales în cadrul anumitor episoade ale copilăriei, la o inocență bucolică sau la un bucolism al inocenței, ambele de un pitoresc candid, surprinse printr-un sănătos limbaj preaplin de colocvialități regionale, fapt care conferă autenticitate simțirii și rememorării. Astfel, blândețea unor gesturi și acțiuni înscrise, așa cum foarte sugestiv spunea, pe ultima copertă, Aurel Pantea, în ritmul acelor ,,cotidianități rurale cuminți”, sunt scurtcircuitate de seva nostalgică a trecutului care încă mai iradiază candoare, prospețime, o lejeritate insolită a mișcărilor, acțiunilor, proiecțiilor ușor vizionare: ,,Bunica stă pe laiță/ sub tei./ Croșetează șosete din lână, în timp ce citim/ basmele lui Petre Ispirescu./ Râdem atât de tare/ încât râsetele noastre se aud dincolo de vale,/ dar nu ne pasă./ Mușcăm din copilărie ca dintr-un măr verde,/ bucată cu bucată./ Atât de dulce, de zemoasă”.

Semnificativă rămâne și atmosfera de ceremonial al tradițiilor care devin, prin gesturile ritualice ale sătenilor, hierofanii, cum le numea Eliade, adică manifestări ale sacrului în lumea evocată: ,,În vale spălăm covoarele cu săpun, până se fac albe/ ca fața bunicii din sicriu./ Le întindem pe bănci de lemn/ cu picioarele sprijinite de bolovani, să nu le răstoarne râul./ Dar râul este prietenul nostru./ Ne spălăm tălpile murdare și genunchii juliți./ Sângele îl duce departe, nu știm unde,/dar ne bucurăm că suntem curați,/ pregătiți să întâmpinăm alaiul miresei/a doua zi”.

Poezia lui Răzvan este permanent angajată în surprinderea concretului din jur sau, mai bine spus, în direcția unei înțelegeri cât mai diverse a unei lumi de ieri sau de azi, scindate între vicisitudinile cotidiene și momentele de umanitate, de sensibilitate sau de fior creativ. Uneori, sunt relatate experiențe personale, de natură ludică, străbătute de curenții calzi ai aceleiași inocențe, așa cum se întâmplă și în poemul următor: ,,Dumnezeu a dat dezlegare îngerilor/ să-și facă cont pe Facebook/ cu nume real./ dar unii n-au nume,/ folosesc data morții./ Ziua când s-au înălțat la cer/ în cutia milei./ Pare să le placă./ Postează tot ce prind./ Tot ce le era interzis/ când trăiau între zidurile tăcerii”. 

Din nou, secvențe din cotidianul navetei, uneori grav, alteori, absurd, așa cum se întâmplă și în poezia lui Alexandru Mușina, presupun fie o așteptare simbolică, așa cum puiul de căprioară ,,își așteaptă mama în intersecția dintre două lumi”, fie radiografierea  realităților dure de pe teren,  prin ,,drumul neasfaltat”, în care gropile s-au înmulțit ca ,,ciupercile după ploaie”, fie surprind, și aici izbutește Răzvan cel mai bine, o vastă tipologie umană, camuflată într-o descriere plină de sarcasm și ironie, de un comic mucalit: ,,Urc în tren./ Îmi pun căștile și ascult știrile./ O femeie și-a pălmuit soțul/ până a înțeles că/ plăcinta se face în trei foi./ Un parlamentar a băut prea mult Cava/ și a ajuns pe mâna votanților./ Ajung la destinație./ Trenul oprește, dar ușa nu se deschide./ Se dezleagă limba singuraticului”.

 Alphonse Daudet afirma că ,,poeții sunt oamenii care încă mai pot vedea lumea prin ochii de copil”.  Într-adevăr, poezia aceasta trebuie citită și prin ochii de copil.