Fiindcă am scris o carte despre Mircea Eliade în urmă cu mulți ani – tradusă în limba franceză de Samuel Tastet, evreu, editor și al ciudatei cărți a Alexandrei Laignel-Lavastine despre Cioran, Ionescu și Eliade – mă simt dator să spun limpede ce gândesc. Nu cred că un asemenea gest, legitim, dacă ar fi fost vorba despre o personalitate politică, ar avea consecințele așteptate. Ba, chiar dimpotrivă. 

Să mă explic mai nuanțat.

Eliade a fost un susținător al mișcării legionare, a scris în „Bunavestire”, „Vremea” și „Sfarmă Piatră” niște articole oribile, a refuzat să se desolidarizeze de Legiune cu prețul pierderii catedrei, iar după război și-a ascuns trecutul pro-legionar față de oameni importanți în viața lui, de la Scholem la Culianu. Mai mult, nu a spus niciodată măcar o vorbuliță de regret pentru ceea ce a îmbrățișat atunci. Așa cum a făcut Cioran. (Ale cărui rânduri despre unguri din „Schimbarea la față…” rîndurile adresate lui Zelea Codreanu îl fac, în opinia mea, mult mai puțin frecventabil la capitolul moralitate. Dar asta e o altă discuție.)

Ca să nu credeți că sunt un apărător cu orice preț al gesturilor sale, mi se pare agravant și faptul că, după război, Eliade a încercat să adauge o aură mișcării legionare în romanul său „Noaptea de Sânziene”. Da, a făcut asta în timp ce demersul său impresionant de istoric al religiilor desena o comesenie a tuturor religiilor lumii.

A reține însă din Mircea Eliade doar sâmburele legionar este nedrept și inexact. După cum e și cazul antisemitismului lui Eminescu. Ceea ce însă ar trebui făcut, în opinia mea, este prezentarea, sine ira et studio, a tuturor fațetelor eliadiene. Opinia publică românească îl vede pe Eliade, în mod firesc, ca pe una dintre marile ei valori și în niciun caz ca pe un legionar activ, cum a fost Radu Gyr, de pildă. Eliade nu are nici adeziune deși, în 1937, ar fi fost pe listele partidului „Totul pentru Țară”. De fapt, nici nu cred că în spațiul public aceste informații circulă. Ele ar trebui discutate, arătate, dar și contextualizate sau nuanțate. 

Nu în ultimul rând, Eliade a fost un scriitor semi-interzis în comunism, cu mici excepții. A-i scoate numele din spațiul public acum (străzi, școli etc.) ar avea, în opinia mea, cel puțin două efecte colaterale: ar ațâța flama antisemitismului și ar da fluvii de apă la moară conspiraționiștilor.

În fine, vreau să adaug că, pentru orice evreu din lumea asta, raportarea la acele vremi nu se compară cu toate raționamentele și nuanțele lumii. Fiindcă tragedia lor a schimbat lumea.

Sau ar fi trebuit să o schimbe.