Volumul de debut al Cătălinei Ceaușescu* este deschis de o empatică și lămuritoare prefață a lui Răzvan Țupa. Totuși, gîndindu-ne la destul de rara frecvență a acestui gest, ne putem pune întrebarea: adecvată? Sau, reformulînd, adresată cărui public țintă? Cei pe care speră să-i atragă de partea poeziei? Puțin probabil că se va întîmpla aceasta. Cititorii începători de poezie? Șansele de a se apropia sau îndepărta sînt aproximativ egale. Cititorii constanți (evit să scriu profesioniști) de poezie? Reacțiile lor s-ar cuprinde între a sări de-a dreptul la primul poem și da, așa pare a fi, dar o să verific, ori prea de tot, ia să vedem cît mai rămîne în picioare în urma lecturii. În urma lecturii acesteia, pînă la urmă, rămîne percepția unui frumos și moral gest de solidaritate profesională și, presupun, prietenie. Ceea ce, în lumea noastră, devine din ce în ce mai rar și mai prețios.

Lectura cărții ne trimite de la persona la persoană și înapoi: mască pe care o dăm jos și ne place (sau nu) ceea ce vedem, ne e simpatică (sau dimpotrivă) – toate acestea ținînd inevitabil de eventualele întîlniri în lumea reală sau în cea virtuală. Ori piele pe care o jupuim, lăsînd carnea sîngerîndă, încît ne speriem (și asta, la diferite niveluri de intensitate), devenim eventual empatici, ori chiar încercăm să îndreptăm cumva, după puterea și cunoștințele noastre, răul făcut. Cu alte cuvinte, ceva ce nu ar trebui să ne lase indiferenți, deși echilibrul emoțional e ceea ce pare a-și propune în primul rînd poeta.

Alternativ, putem vorbi de roluri diferite în lumi posibile diferite, uneori tangente, alteori intersectîndu-se, sau, din nou alteori, incluse una în alta, în diferite configurații. Sau pur și simplu necomunicînd între ele. Și aici cred că și-ar găsi locul o analiză stilistică, a registrelor limbajului, și una retorică, a imagisticii. Cumva subsumate uneia pragmatice, întoarse la origine, la How to Do Things with Words a lui Austin.

În primul rînd, e o încercare de situare în lume în general, de găsire a locului, și, corelat, un tip aparte, personal (aici ar fi mult de discutat despre ce înseamnă acest lucru) de confesiune. Începînd cu ideea de jurnal: „Un jurnal nou post-pandemic despre chirurgie / și amputări emoționale, nimic special. // Empatia strică. Ajutorul strică. / Egoismul rămâne tratamentul preferențial”, de consemnare, cu un pic de maliție, a micilor anecdote cotidiene („Aș fi vrut să-i spun anestezistei care mi-a zis / că n-am ce căuta la liră să privesc operația: «Sunt / convinsă că tu ai un caracter / frumos, Andreea, chiar dacă ești grasă», / dar experiența m-a învățat să îmi văd de treabă / cu diplomație”), a nemulțumirilor legate de statutul social, de vîrstă, de gen: „Dacă eu întârzii, nu e lipsă / de motivație și insomnie, este lipsă / de respect. / Dacă toți ceilalți întârzie și vizita / e făcută de rezidenți, asistente și / medicul specialist angajat pe contract de gardă, / este doar o întâmplare. / Medicii curanți în operații, / rezidenții pe secție / la externări, vitejii mei, dar nici în scris nu rezistă / încrederea Lor în ei”.

Apoi, în societate – nemulțumirile de ordin social sînt multistratificate: generație, statutul profesiei, personal în interiorul acesteia, injustiția generalizată, standardele duble: „cel mai puternic mănâncă primul ce e mai bun / doar că atunci când apare pericolul el / să fie pregătit să lupte / nu același lucru îl putem spune și despre oamenii / în ierarhia lor cel mai puternic face totul / pentru a se păstra în siguranță / iar cei slabi sunt primii care se vor sacrifica / și asta nu o spun eu, o spun studiile sociopolitica ne învață că liderii au grijă / de oamenii lor / dar ce am învățat noi în practică / e că șefii se cacă piramidal în capul celor de jos / și în chirurgie, începi de jos / iar asta nu surprinde pe nimeni” (despre cai și ierarhie) și tratamentul general e sarcasmul, asociat cu insubordonarea: „«Spuneți-i Doamnei Manager / să sape o groapă de doi metri / în curtea spitalului, că mama / soacră nu e bine» – îi zice anestezistul șefei tale. / Tu respiri calm în miros de varză acră / puroi stropind ca apa de gheizer islandez / și sunetul aspiratorului trăgând din femeie, / așa cum sorbi acum la Suento / ultimele picături de passion fruit cooler. / – Ai cusut ca un cur – / – I-ai făcut femeii ăsteia o pizdă – / – Femeia asta mai are o pizdă pe torace – / Doamna Doctor, după operația dumneavoastră / femeia asta are patru pizde, dacă o calculăm / și pe cea personală”. Sau: „Deoarece șefa mi-a cerut / să fac cafea, / am învățat să o fac profi. / Acum am curajul să spun nu”.

Urmează crearea  și conservarea unui spațiu intim, intangibil: „Bună, sunt Cătălina, vrei să fii prietenul meu? / Am auzit că ești belea. / Când vei veni cu mine la spa, / nu din ăla de cuplu, din ăla de vechi / amici, îți voi spune despre cancerul tatei. / Se va opera la spitalul în care lucrezi și / te voi ruga, dacă poți, să te uiți pe CT-ul lui de torace că / sunt toată numai pipi în ultimele luni, / numai meta de carcinom renal am văzut. // Eu csf, stomacul gol, bustul gol, / roșesc ca o rezidentă care a văzut-o / pentru prima oară. / Teamă și abandon când ești cu mine / umplută până la refuz cu «dăcât atâta s-a putut», / «nu m-am putut abține». / Se duc anii și poza noastră / înrămată la mine în bucătărie transpiră / mir în dreptul mâinilor, iar tu, / lumina ochilor mei îți privești fiica / și îi pupi lăbuțele”.

Sau, „suntem persoane intense / și sensibile cu toate gesturile / fine, bine / nu suntem mai buni / suntem parte din mașinărie și / cu toate astea / plâng până la adormire / și cu toate astea / mă trezesc cu post-op-ul în minte / încă trei ore apoi / social acceptabil să fiu lângă tine / respirația trece, corpurile rămân / cu multă finețe, cu multă răbdare / între viață și exangvinare”, asezonat cu termeni din limbajul medical.

Limbajul colocvial transcrie experiențe, reflecții, stări: „obiectiv / ce faci tu este un efort imens / de a compensa profesional / lipsa afecțiunii pe plan personal / exigența / inițiativele / je m’en fiche-ul în legătură cu / nevoile tale / golul ce îți amintește / de celălalt / vorbești prea mult / vorbești prea mult / vorbești prea mult / și asta doare”; „la dispoziția dumneavoastră / când vremurile sunt așa cum sunt, când / medici specializați în managementul crizei / se spală pe mâini cu apă rece și iod lipicios / când băiatul călcat de mașină, covid pozitiv / nu poate fi operată în sălile noastre vechi / și prost ventilate / când locuiești cu un ghiozdan în spate pe canapeaua / prietenilor, toamna vine cu ger, cu emoții contorsionate / le închizi undeva departe / nu vreau să simt altceva decât responsabilitate / we all have a limited amount of fucks to give”.

Proiectele de viitor, ori lumea virtuală în care se proiectează, au aceeași marcă, discretă sau mai vizibilă, a derizoriului: „un cadou de 8 martie / un cadou după mai mult de un an de antidepresive / și diagnosticul de tulburare / cu ploaie, ninsoare și vânt și curcubeu / fleașcă și eu, și sufletul meu”. Cu un pic de speranță, un pic de tandrețe compensatorie: „sunt Cătălina / și într-un an și jumătate sunt / medic specialist în chirurgie toracică / asta dacă nu fac un copil, doi, maximum trei / cu flaconul de spermă de 1.300 de euro / de la firma Cryos din Danemarca. / A fost un moment în viața mea de femeie / când m-am prins că vreau să nasc, dar n-am voie / n-am nevoie de relație contractuală în care să fiu / protejată de statul român să-mi schimb numele / de parcă identitatea unei femei depinde de toate / treburile astea / dar am găsit pe site-ul / firmei Cryos din Danemarca un strain genetic / danezo-algerian, mulatru cu ochi albaștri și / flerul meu de designer de bebei mi-a spus / cumpără / sunt Cătălina cea mai lungă relație / pe care am trăit-o până acum a fost de opt luni / și jumătate în care am simțit că mi se rupe / inima în mine la orice”.

Și, iarăși, proiecte de viitor, un pic agresive, sau doar reacție la lumea agresivă în care trăim: „buletin + copie / certificat de naștere + copie / diplomă de studii + copie / cazier judiciar / permis de conducere + copie / și devin rezervist în armata României / nu am bărbat copii, termin / rezidențiatul și statul nu / îmi asigură loc de muncă, mi-ar plăcea să fiu medic de front, să scot gloanțe, dar / în primul rând vreau să învăț să le trag, să / ating ținta așa cum am făcut-o în educația mea, în / pregătire, îmi doresc pace, deci trebuie / să mă pregătesc pentru război / în liceu am scris pe dulap / «be a woman, become a surgeon and join the army, / and don’t write poetry» și iată că așa a fost”.

În sfîrșit, mai degrabă ca o pauză într-o lungă conversație, o concluzie: „mă simt bine / ca după o extracție reușită de corp / străin culorile sunt evidente / indiferent spectru / voi aplica totul în viața mea / de la echilibrul dintre aroganță și / modestie, la noile cunoștințe, la / bunătatea celor care sunt în măsură / să facă și să predea”.

Nu-mi dau seama dacă această extracție – reușită! – e rezultatul acțiunii chirurgicale a personae-i, sau ea e cea extrasă dintr-o lume în care se simte corp străin, dar poezia acestui volum mi se pare un bun și promițător studiu de caz.

* Cătălina Ceaușescu, Ca după o extracție reușită de corp, București, Tracus Arte, 2026.