Timotej Vanko

---

Becul luminos și cald

Bună tuturor! Mă numesc Timotej Vanko și sunt elev în clasa a 12-a C la Liceul Teoretic „Jozef Gregor Tajovský” din Nădlac. Cum vă puteți da seama din nume, nu sunt român. Sunt de naționalitate slovacă. Îmi place să-mi exprim sentimentele și percepțiile despre lume prin artă, iar scrisul mi-a fost întotdeauna cel mai aproape. Scriu proză, și teatru, mai recent. Pe lângă literatură, mă pasionează și vizionarea filmelor. Mă gândesc să studiez regizorie sau actorie, sau… pedagogie pe istorie. Și eu sunt curios de ceea ce se va alege de mine.  Sunt o combinație înțeleasă de liberalism și conservatorism, și o combinație neînțeleasă de introvertism și extrovertism. Sau invers.

O femeie tânără, în jur de 25 de ani, stă singură în beznă totală. Intunericul este atât de concentrat și de gros, încât cu greu i se poate delimita corpul de umbra acestuia, și de pământ. De fapt, nici măcar nu există umbre. Un negru uniform … toată împrejurimea.

Sosește un bărbat, de 27 de ani. Acesta luminează aproape insuportabil și colorează orice lucru pe lângă care trece. Cu cât se apropie mai mult de domnișoară, cu atât este mai vizibilă și mai clară. În loc de păr negru, de la cap îi coboară un păr castaniu deschis, ochii îi rămân negri, dar strălucitori, ca două lacuri în timpul lunii pline, iar cu mâinile subțiri își strânge picioarele. Cu bărbia cufundată între genunchi, privește nemișcată în depărtare. Bărbatul se așază fără niciun cuvânt lângă ea. O jumătate din corpul tinerei este cuprins pe săturate de culori vii, iar cealaltă jumătate îi rămâne întunecată. 

– Bună, îi spune bărbatul, cu o voce …

Tânăra femeie rămâne tăcută pentru o clipă, după care-i răspunde răgușit: 

– Bună.

– Vrei să vorbești despre asta? întreabă, în timp ce-i privește becurile ieșite pe tot de-alungul corpului, stinse. 

Domnișoara nu spune nimic, doar dă din cap din stânga în dreapta, abia sesizabil.

– Obișnuiam să plâng în asemenea clipe. Dar acum… nimic. Nimic.

– Doar spune-mi ce ai pe suflet și totul va reveni na normal.

– Nu, niciodată nu va mai reveni la normal. Niciodată.

– Ba să ști că da, și o mângâie ușor pe umăr. Se retrage de parcă ar fi fost tăiată.

– Nu mă atinge. 

– Ai încredere.

– Te rog, pleacă. Pleacă, ți-am zis!

– Doar lasă-mă…

Se ridică și se depărtează de el.

– Pleacă dracului odată! Ce nu înțelegi?! Mă iriți!

– Lasă-mă să te ajut. Se apropie încet, dar ea tot dă înapoi.

– Lasă-mă, nenorocitule! 

Dar el nu se oprește. Ea începe să fugă, înspre întunericul adânc, prea gol pentru a fi… suportat. Nu vede nimic sub picioarele sale, doar umbre lungi, foarte neclare ale bolovanilor și ale pietrelor, datorită luminii bărbatului, care aleargă după ea. Aleargă cât de repede poate, dar nu o poate prinde din urmă. La un moment dat, din fața tinerei dispar și acele umbre. Se împiedică de o piatră și cade într-o groapă adâncă de doi metri, numai bolovani. Se izbește grav la umăr și la spate, dar becurile rămân toate intacte. Geme de durere, singură, înconjurată de bolovani, pietre și de… nimic. Beznă în care nu poate vedea nici ce-i în jur și nici cerul. Și nici pe sine. Dacă-și ține ochii închiși, lumea-i, parcă, mai luminoasă, mai colorată. Preferă deci să-i țină astfel. 

Trec vreo două minute… în realitate, tânăra simte că a trecut o oră. Își deschide ochii, cel puțin așa crede, și vede cum cerul devine gri. În scurt timp se transformă în gri deschis, până devine galben, iar în momentul de față poate observa marginea neagră a prăpastiei și anumiți bolovani lângă ea. Și-și poate vedea becurile cum prind un anume luciu palid. De pe margine se ivește deodată o lumină exponențial de puternică, care o forțează pe fată să-și închidă ochii. „Ah!” exclamă. Lumina-i trece și prin pupile. Își acoperă ochii închiși cu brațul. Raza galben-albă se intensifică din ce în ce mai mult și-și lipește palmele de ochi. Simte electroșocuri pe spate și pe picioare. Dar nu-și deschide privirea. Simte cum este înălțată, delicat, deasupra pietrelor și a bolovanilor. Durerea umărului și a spatelui se mărește și se nsmite și la picioare. 

– Te rog… lasă-mă… nu te vreau, mă doaaree! 

El nu-i dă drumul. Cu alunecări, cu poticniri, cu murdărie, a reușit să o scoată din prăpastie. 

– Te rog, lasă-mă jos, nu mai poot! Mă doaree!

– E de bine. Mai ai o șansă.

– Nu, nu mai am… speranțăă! Te roog! Lasă… lasă-mă…