Mereu am evitat să scriu despre autorul meu preferat, ca și cum dacă aș face-o, s-ar pierde ceva din conexiunea pe care o am cu el. Nu e vorba de gatekeeping, din moment ce Haruki Murakami e deja cel mai cunoscut autor japonez contemporan, ci despre un real sentiment de inadecvare a propriului vocabular. Însă nimic nu e exhaustiv pe lumea aceasta, cu atât mai mult o recenzie a unei cărți, în consecință nu îmi rămâne decât să încerc să prezint pe scurt cel mai nou roman al autorului japonez, plasându-l în context, cu speranța că îi voi convinge și pe alții să îi dea o șansă.  

Niciun alt autor nu m-a făcut să resimt atât de mult pierderile suferite de personajele sale ca propriile mele pierderi. Pierderea este tema principală și în cel mai recent roman al său, Orașul și zidurile sale incerte. Protagonistul se îndrăgostește la vârsta de șaisprezece ani de o fată pe care o cunoaște la festivitatea de premiere a unui concurs de eseuri, iar cei doi încep să-și scrie frecvent și să se întâlnească lunar. Fata, inadaptată lumii din jur, suferă de niște crize inexplicabile care o lasă imobilă uneori zile în șir. Ea îi explică iubitului că este doar o umbră și că ea cea adevărată locuiește ca bibliotecară într-un oraș înconjurat de un zid înalt, unde timpul este veșnic și pe ale cărui străzi se plimbă, ziua, niște animale asemenea unor unicorni. Acest oraș a mai fost descris de Murakami în romanul său din 1985, La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, însă acum este recontextualizat, plasat ca un centru de greutate în povestea cuplului.

La un moment dat, în urma unei absențe lungi, fata îi trimite o ultimă scrisoare naratorului după care dispare pentru totdeauna, fără o explicație. El nu o mai poate găsi nicăieri, ceea ce îi provoacă o depresie adâncă în următoarele două decenii, nepermițând-i să se apropie cu adevărat de altcineva ori să se căsătorească. În romanele lui Murakami, granița dintre realitate și vis sau realitate și o realitate alternativă este foarte estompată, personajele trecând dintr-un plan în altul, adesea dedublându-se. Astfel că naratorul ajunge, fără avertisment, în Orașul kafkian descris de iubita lui cu mult timp în urmă și, exact ca arpentorului K., i se cere să își asume un rol prestabilit, acela de Cititor de vise. Nu însă înainte ca paznicul Orașului să îi altereze ochii și să îl separe de Umbra sa, care desprinsă de persoană nu poate trăi mult. 

Cititorul de vise o întâlnește pe bibliotecara care arată exact ca iubita lui din adolescență. Însă ea e persoana, iar umbra ei a dispărut cu mult timp în urmă în lumea cealaltă, ori poate ea e umbra și persoana e cea care a dispărut, iar pe cele două nu le mai leagă nimic. Murakami se folosește chiar în structura cărții, ca mecanism narativ, de această ambiguitate. Cine e real și cine e Umbră? În orice caz, protagonistul află curând că fata din Oraș nu poate iubi, ceea ce duce la o conștientizare extrem de dureroasă a ireversibilității pierderii, prezentată așa cum puțini autori o pot face (Patrick Modiano sau Kazuo Ishiguro). 

Atât despre firul narativ al romanului. Nu s-ar cuveni să ofer prea multe spoilere. Întrebarea care rămâne este: cu ce element de noutate vine această poveste a lui Murakami? În realitate, pe lângă tematica recurentă, Murakami are câteva procedee pe care le folosește și aici: personaje idiosincratice, memorabile, accentuarea unor idei obsesive prin repetiții bine poziționate, deja amintita trecere din planul „real” în cel oniric, etc. Cu toate acestea, față de romanul precedent, Uciderea comandorului, care în unele momente putea să ne ducă cu gândul la un manierism fără un obiectiv clar, în Orașul și zidurile sale incerte se simte o pasiune puternică. În postfață, Murakami afirmă că acest roman, început în anii ’80 și căruia nu reușise până acum să îi dea forma cuvenită i-a stat „ca un os de pește în gât”. Tocmai aspectul acesta e inedit: arhitectura atent concepută care s-a materializat după o lungă perioadă de așteptare și gândire. 

Ca încheiere, mă bucur că autorul a revenit la acest proiect și că aceasta este forma finala pe care a primit-o Orașul. Intensitatea cărții, în special din prima parte, mai poate fi găsită în Pădurea norvegiană, romanul care l-a făcut celebru pe Murakami. Iată că și după zeci de ani de scris, mai poate să vină cu o poveste nouă care să ne marcheze profund. 

• Murakami, Haruki, Orașul și zidurile sale incerte, Editura Polirom, 2024, traducere și note de Andreea Sion.