Da, cum să nu-l mai facem!; desigur că-l facem – el e necesar, nu-i așa; el este vital, el este o componentă esențială a culturii unui popor și este arta cea mai vie – arta sincretică unde cele șapte (mă rog – nouă!) muze se adună la masa artiștilor care… și care… și – bun, OK, cât o s-o mai ținem așa!? Că, vorba lui Thomas Bernhard: ”îl facem în mod ipocrit; îl jucăm în mod ipocrit” – doamne, câtă dreptate a avut omu’ ăsta! – adică îl construim pe ipocrizie, îl consumăm cu ipocrizie, îl comentăm cu ipocrizie și, poate deloc de neglijat, ne plasăm cu mare ipocrizie în regatul său (vizibil și invizibil), noi… creatorii de teatru. Făcătorii săi. Des-făcătorii săi. Ne reclamăm de la curente, de la trenduri, de la politici culturale și culturi politico-spongoide, ne aliniem, ne umplem pieptul cu insigne și logo-uri brodate peste butonierele unde, odinioară, s-au ofilit garoafe albe la premieră; fluturăm tot felul de steaguri în toate culorile, în toate formele și formaturile; negociem tot felul de semne și semnale care să ne așeze în rând cu lumea – care lume!? – și alergăm precum niște cai de curse ieșiți la pensie către o validare incertă, efemeră, posacă uneori ca o libelulă plouată; ne așezăm în toate pozițiile, urlăm, chirăim, dăm din mâini și din picioare, doar-doar o să ne vadă cineva (cineva important, desigur), care o să strige: ”Oh! Iată, acesta este TEATRUL adevărat!” și, odată cu el, toată omenirea, în cor: ”Daaa, acesta este teatrul!”; zâmbim fals – atât de fals încât până și ipocrizia însăși se rușinează, facem scandal, facem pe nebunii, facem greve, facem orice ca să avem dreptate – nu, greșit !– facem orice ca să-i obligăm pe ceilalți să ne dea dreptate (nici nu mai contează că habar n-avem despre ce dreptate mai vorbim; a cui e ea, dacă există ea, dacă există justa alegere și corecta judecată a împărțirii acestei dreptăți, pe care, în definitiv, am și uitat de ce am adus-o în discuție); ne tăvălim în opinii și ne spargem în păreri, toți știm totul despre orice – teatrul nu se face așa; teatrul se face așa – găsim mereu pe cineva la care să ne uităm de sus, pe cineva cu care vrem să semănăm și pe cineva de care ne doare-n cot – în general: de restu’ lumii. Da, îl facem! Cum să nu. Trebuie să-l facem! El este expresie, el este viață, el este Arta Artelor, el este sens, spirit și oglindă vie; el trebuie făcut, trebuie expus, arătat, prezervat, muncit, elaborat, exportat, analizat, vândut, promovat, aplaudat, premiat, împachetat, hai – ce urmează? Next! Îl facem cu năduf, cu obidă, cu orgoliu, cu travaliu și cu ambiție – cu multă ambiție! – pentru că avem ceva de demonstrat, de arătat, de marchetat. Nu-l mai facem cu smerenie și curiozitate, că nu mai e timp. Nu-l mai facem cu gingășie, cu generozitate, cu iubire, pentru că nu mai e timp. Nu-l mai facem cu răbdare, cu îndoială, cu sfială, cu migală pentru că nu mai e timp. Îl facem în grabă, pe grabă, cu grabă, între două joburi, între două drumuri… Am dat magia iluziei pe orgasmul pasager al unei glorii de plastic. Am lăsat în urmă frisonul ăla inefabil și unic și ne-am agățat cu toate ghearele de vanitatea unor propagande ridicole. Sau a unor recompense găunoase. Sterile.  Înlăuntru – un marasm deghizat. O paralizie a nervului vag, care nu mai transmite nimic de la inimă la creier și invers. În afară – multă gălăgie. Hărmălaie. Vacarm. Un vacarm nesănătos, neproductiv, neinspirat. Mult zgomot pentru nimic, ar zice EL. Între noi – hăuri. Crevase. Abisuri peste care întindem uneori funia precară a câte unui simulacru de comunicare; de, vezi, doamne, înțelegere. Nu mai putem ieși din propria persoană și nu-l mai știm percepe pe celălalt în reala lui dimensiune; în reala lui formă și substanță, pentru că nimic nu e mai important astăzi decât să ne vedem numele pe tictoc, pe insta, pe feisbuc, cu multe laicuri și miliarde de falăuări și cu multe laivuri ca să facem vizualizări, să vină lumea, să ia bilete, să plătim facturi. Și parcă mai era ceva, totuși…; ceva… gen că teatrul înseamnă relație, înseamnă complicitiate, înseamnă… ce ziceai că-nseamnă!? Îl jucăm ipocrit, îl trăim ipocrit, îl gândim ipocrit. Rânjim cinic în fața frustrării celorlalți, ridicăm din umeri dacă ceva bun se-ntâmplă lângă noi și iute întoarcem privirea, nu cumva să fim obligați să dăm ochi în ochi cu frumosul-care-nu-ne-seamănă, ne scuipăm și ne ocărâm între noi, ne prefacem că ne pasă, ne prefacem că vrem, ne prefacem că știm, că pricepem, că putem, că ne costă, că ne locuiește, că ne interesează. Prelungim reverența interminabilă a slugărniciei în fața celei mai insignifiante șanse de a mai zăbovi o clipă în lumina proiectoarelor. Intrăm și ieșim din Teatru cu grija duratei aplauzelor, uitând cu consecvență să dăm ”bună seara” portarului. Călcăm pe covorul roșu al faimei cu bocancii plini de noroiul luptelor mizere, de praful unei plictiseli maladive și de sângele personajelor măcelărite în numele unui adevăr pe care încă nu l-a descoperit nimeni. Disimulăm sentimente, disimulăm convingeri, disimulăm emoții. Promovăm cuvinte de import și apărăm cauze neidentificate. Revărsăm umori de împrumut. Ventilăm gânduri distrofice și suferinde de intoxicație, de la prea multe conserve ideologice. Arătăm cu degetul spre ceilalți când nu mai știm ce să facem cu prea-plinul nostru păgubos de veșnică nemulțumire și ne dăm ochii peste cap dacă cineva ne atrage atenția că suntem greșiți. Pufnim, bufnim, trântim, batem din picior, ne dăm cu fundu’ de pământ, ne dăm aere, ne dăm brânci pe scări, ne dăm la gioale, ne dăm în cap și pe urmă ne facem cu ochiul, ne îmbrățișăm, plângem, râdem, ne luăm în brațe, ne invităm la cafea și ne trimitem mesaje cu mulți (prea mulți!) emoji și cu inimioare care exprimă un fel de ”ai laviu-ai dreptate-nu acum-sunt ocupat-lumea e de rahat-ne vedem la repetiții- hai că am treabă-pa”.

Cum ziceam: o mare ipocrizie! Dar, da – de făcut, încă îl facem.

Încă.