Povestea lui Mirel a început bine, fiind o poveste de dragoste. El și Rodica s-au întâlnit în tren, mai exact în gară, ca-n filmele rusești: Mirel coborâse după niște beri, la Ploiești Vest, dar fusese coadă la non-stop, așa că Mirel pierduse acceleratul cu care venise de la Bușteni cu gașca lui de amici și rămăsese pe-o bancă în gară, în așteptarea următorului tren spre Gara de Nord. Era în tricou, bermude și bocanci, iar la el n-avea decât portofelul, telefonul, cheile de la casă și o sacoșă cu șase beri, cu care-i venea să arunce după câinii vagabonzi, dar din păcate în Ploiești Vest nu era niciun câine, nici vagabond, nici altfel: toți câinii orașului își fac veacul la Ploiești Sud, la viață bună, la pensionari inimoși, care mișună toate vara pe la stațiuni, cu vouchere de la statul român. Mirel nu era pensionar, n-avea voucher și nici bani, dar controlorul următorului tren l-a lăsat să stea în picioare pe culoar, până la București, în schimbul a numai două beri. I-a oferit o țigară și foc, dar Mirel nu fuma și așa a cunoscut-o pe Rodica.

Ea nu se pierduse de gașca ei de amici, dar pierduse trenul pentru care își luase bilet, așa că tot pe culoar își făcea de lucru, doar că murea după un fum, iar bagajele erau pitite într-un compartiment. Mirel i-a oferit țigara cu care oricum nu avea ce face, iar Rodicăi i-a plăcut bărbatul înalt, supărat și tăcut. Ea era micuță, plinuță, vorbăreață și funcționară la bancă. Și singură. Și se ura pentru asta. 

Au plecat cu cortul pe munte în aceeași vară, iar în septembrie au reușit trei weekenduri consecutive în Vama Veche. A fost iubire. Rodica era impresionată de câtă lume cunoștea Mirel – multă lume, lume multă, toată lumea – iar Mirel descoperea fericit că exista o femeie cu mai mult chef de sex chiar decât el. Au urmat doi ani buni, cu planuri, certuri și împăcări delicioase, cu mutat de la unul la altul – amândoi veniseră din provincie și locuiau cu chirie – cu integrarea lui Mirel în gașca Rodicăi și cu acceptarea ei, nu prea ușor, de către gașca lui. Rodica a plâns de multe ori în cei doi ani și a râs de și mai multe ori, ceea ce, în socoteala ei de absolventă de ASE, însemna că ieșise pe plus. În al treilea an l-a convins să se mute la ea, iar argumentul a fost un BMW la mâna a doua, pe care Mirel și-l dorise întotdeauna, dar pentru care nu avusese niciodată bani destui. 

Banii. Unul dintre cele trei motive pentru care oamenii își lasă dragostea să moară, atunci când n-o ucid cu mâna lor, cum a făcut Rodica. Deși harnic și necheltuitor, Mirel n-avea o carieră, în timp ce pentru Rodica sensul vieții era cariera, chiar dacă ea prefera să-i spună „excelență profesională”, așa cum i se părea că sună mai bine, mai nobil, mai puțin arivist. Ca agent de vânzări, Mirel excela profesional pe deplin, dar își disprețuia profund ocupația și n-avea nici cea mai mică dorință de a deveni șef, de a-și face firma lui sau de a intra în administrația publică (cele trei căi de parvenire pe care i le indica Rodica), ci doar de-a visa că va scrie o carte. E adevărat că Mirel nu prea citea, dar Rodica nu citea deloc, nu citise niciodată și nici nu cunoscuse vreun om cu patima asta, așa că luase visul lui Mirel drept o rămășiță de copilărie care urma să-i treacă după ce se însura și făcea un copil.

Prioritățile lui Mirel erau diferite, sau ordinea lor era diferită, mai precis. Cartea, căsătoria, copilul. O vreme, Rodica a avut răbdare: în fond, Mirel aducea toți banii acasă, nu cheltuia nimic pentru el, în afară de benzină, iar ea era dusă și adusă de la serviciu cu BMW-ul; ciuda colegelor o mulțumise o bucată de vreme, iar întrebările lor de la fumat îi dăduseră ocazia să-și etaleze viața sexuală din cuplu, ceea ce nu era puțin lucru, într-un oraș în care femeile de carieră dormeau în general cu câte-un ursuleț de pluș. Dar cartea lui Mirel întârzia să apară, să înceapă sau măcar să aibă o idee, dacă nu un titlu. Iar traiul bun își cerea prețul, zi de zi. Rodica se îngrășa. Rodica se îngrășase deja. Rodica era o grasă între două vârste. 

Când a plecat de la ea, Mirel a plecat ca un domn. N-a cerut nimic, n-a avut pretenții, obiecții sau reproșuri. Rodica a păstrat BMW-ul pe care îl conducea singură, spre deliciul tăcut al colegelor, care-i erau de-acum deja subalterne.

Ca orice autor care se respectă, aici mă opresc și eu cu povestea Rodicăi. Nu mai știu ce s-a întâmplat cu personajul meu. Nu că n-aș vrea să știu, dar nu am voie: manuscrisul pe care mi l-a lăsat Mirel înainte de-a se interna nu poate fi deschis decât după ce se face succesiunea. Doar titlul nu-i secret: „Romanul lui Mirel”.