Zeul din modem

Felul în care un guru al ştiinţelor comunicării, filosoful Marshall McLuhan, s-a raportat la cartea lui Mircea Eliade Sacrul şi profanul (1957) merită atenţia specializată cel puţin a literaturii comparate. În The Gutenberg Galaxy (1962), apărută la un an de la publicarea în limba engleză a cărţii lui Eliade, McLuhan susţinea, cu vădite intenţii polemice, că Galaxia Gutenberg îşi are începutul şi rostul într-o margine a teoriei eliadeşti despre „desacralizarea lumii”. Ar fi vorba de un teren viran semnalat chiar în text de român. Mai exact, Eliade recunoaştea într-un Cuvânt înainte că „Există o problemă pe care nu am atins-o decât prin aluzii: în ce măsură profanul poate deveni în sine sacru; în ce măsură o existenţă radical secularizată, fără Dumnezeu şi fără zei, poate fi punctul de plecare pentru un nou tip de religie? Problema depăşeşte competenţa istoricului religiilor, cu atât mai mult cu cât procesul este [în epoca modernă] încă în stadiul iniţial”[1].

Din această neputinţă a istoriei religiilor, McLuhan face şansa omului modern, chemându-l la re-sacralizarea „satului universal” prin sfinţirea catedralelor tehnologiei şi prin adorarea noului zeu care locuieşte în modem şi se numește AI. Pentru filosoful care vestea World Wide Web-ul cu trei decenii înaintea apariţiei lui, cosmosul desacralizat de pionieratul spaţial și de toate progresele tehnice care ne-au invadat nu mai este o amputare a sacrului, ci începutul şi motivaţia experimentării unui altfel de sacru, cybernetic, cu propriile lui ritualuri, cu propriile utopii şi zei. Vinovat pentru pervertirea sacrului de care vorbise înaintea lui gerații întregi nu ar mai fi omul modern, silit de un holocaust mediatic să se închine la biţi şi la pixeli, ci „omul tipografíc” care încă mai face pelerinaje la moaștele lui Gutenberg. În accepţiunea lui McLuhan, alfabetul şi litera imprimată au produs o ruptură ireparabilă între viaţa gândită şi viaţa trăită, între raţiune şi conştiinţă, trezind omul din hipnoza sacrului și oferindu-i un altar de hârtie în propriul apartament.

Efectul Alfabet

Chiar dispărut, sacrul lasă întotdeauna, cum atenţionase Eliade, urme în memoria religioasă a omenirii. O astfel de urmă, explică vestitorul tehnoutopiei, a fost şi rămâne „semnul fără semnificaţie, cel care, legat de un sunet fără semnificaţie, l-a edificat pe omul occidental”[2]. Aceasta este litera scrisă care a venit cu tot cu puterea ei hipnotică de abstractizare și cu tot rolul ei dinamic în modelarea omului predispus la inovaţie şi progres. Acolo unde Eliade vedea abis şi hiatus în relieful credinţelor, McLuhan vede împăcarea epocală dintre „imaginaţia transcendentală” şi „imaginaţia tehnică”, dintre gândirea sacră şi raţiunea profană. Căci, nu spusese oare Thomas Aquinas în influenta Summa (I, 1, 8) că până şi „doctrina sacră face uz (utitur) de raţiunea umană”[3]? Între a crede şi a cerceta nu mai era, după impactul galaxiei Gutenberg, decât o aparentă linie de demarcaţie. De unde şi ideea că alfabetul poate fi în acelaşi timp o urmă a sacrului, dar şi o continuă formă de manifestare a timpului profan. Această idee a fost dezvoltată de McLuhan & Logan în Alphabet, Mother of Invention (1977), acolo unde cultura occidentală ne este arătată ca o emancipare a inventicii, iar fizionomia omului occidental apare subliniată cu exaltată superioritate în comparație cu omul oriental, îndatorat în principal folosirii alfabetului logografic care îl situează pe om mai aproape de ilogic şi de iraţional.

Numai că McLuhan, de atâtea ori criticat pentru stilul haotic şi pentru lipsa de argumentaţie, lasă aici un loc viran. Nu ne explică cum a fost posibilă apariţia acestui outsider, a omului occidental, trecut de la credinţa în sacralitatea alfabetului la încrederea în raţionalitatea lui.

Un gol pe care avem a-l umple cu încercarea de faţă.

Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii

În Vechiul Testament se spune: „Moartea şi viaţa sunt în puterea limbii” (Prov., 18, 21), iar Talmudul adaugă (Şabbat, 88b) că literele cărţilor sfinte sunt în acelaşi timp un „elixir al vieţii (sam hahaim)” şi o „otravă mortală (sam hamavet)”, ilustrându-se astfel locuirea omului mistic într-un univers logocentric. Căci, înainte de a trăi în Anglia, Spania ori Palestina, el locuiește în republica universală a literelor, un ţinut luxuriant în care încă mai întâlnești nostalgia limbajului primordial. Despre un asemenea limbaj, văzut ca legătura nemijlocită a omului cu un univers magic, se vorbeşte în Cratylos (383a-b), acolo unde Socrate spune că, atât la greci cât şi la barbari, fiecare lucru şi-a luat numele în mod natural şi nu ca o convenţie teoretică. De la atomismul lingvistic al omului mistic, care credea că lumea este creată din și de litere, şi până la Derrida, care afirma că nu e nimic în afara textului (il n’y a pas de hors-texte), credinţa într-un limbaj primordial și integrator, capabil să stabilească o legătură directă între natură, minte şi sens, a agitat mereu istoria gândirii. A unei gândiri esenţial magice, care a experimentat sacralitatea miturilor pentru a se apropia de sensul lor profan și care mai întâi s-a închinat la Cuvântul primordial înainte de a-l transforma în uimirea ieșită de sub presa unei tiparnițe.

Pentru adeptul filosofiei oculte, limbajul constituie un al şaselea simţ, o acuitate senzorială care poate furniza în mod independent gândirii „inalterabile idei şi noţiuni”. O spune celebrul ocultist Mercurius van Helmont în Prefaţa la tratatul său cunoscut ca Alfabetul Naturii (1667)[4], o apologie kabbalistică în care se vorbeşte despre limbajul originar ca de „adevăratul cadru al naturii”, iar despre natură se vorbește ca de un fel de tiparniță ce a generat „atât de admirabilele Cărţi [ale V.T.] ce conţin în simplitatea literei lor nu doar secretele naturii, dar şi secretele civilizaţiei, ca să nu mai vorbesc aici de secretele profeţiilor (quanta admirandi illi Libri, sub simplici sua Litera non Naturae tantum, sed et Morum contineant Mysteria, ut de arcanis Vaticiniorum nihil nunc proferam in medium)”[5]. Astfel de idei, dar și multe alte semnificative exemple, spune autorul, pot fi aflate din tratatul de cabbală creştină al filosofului cartezian Henry More: Conjectura Cabbalistica (1662)[6], căruia van Helmont jr. îi arată o profundă reverență.

Întâlnirea celor doi filosofi s-a întâmplat la Londra, cu trei ani înaintea publicării de către flamand a Alfabetului Naturii, în cercurile reformei anglicane care încurajau ideea că litera este cheia citirii universului, pe linia lui John Dee şi a bătrânului van Helmont, tatăl lui Mercurius, cel căruia Dimitrie Cantemir i-a dedicat o Laudă cătră izvoditoriu şi cătră virtutia învăţăturii lui (c. 1700).

Se stinge galaxia Gutenberg?

Misterul unui alfabet magic, instrument de orientare al omului rătăcitor printr-o lume încă nedezvrăjită, sacră şi profană în acelaşi timp, a rămas obsesia şi mirajul filosofiei oculte. Miraj care a persistat până dincolo de Principia (1686) lui Newton, gânditorul creditat cu o traducere latină din kabbală. Hotărâţi să aprofundeze o Învăţătură în acelaşi timp divină şi umană (este titlul unui tratat de Fr. Bacon, apărut în 1605), ultimii magicieni ai Occidentului: van Helmont, Galilei, Fr. Bacon, Newton ş.a., au transformat Cartea Naturii (cea scrisă de zei) dintr-o „mină de aur a tuturor artelor şi ştiinţelor” într-o „filosofie mai civilă” – cum o prezintă Thomas Morus în Utopia sa (1515). Scoaterea limbajului în afara misterului a făcut din limbajul tactil al credinciosului privirea periferică a „exploratorului (indagatoris)”, viitorul om de ştiinţă care va locui o lume de hârtie și va care va construi din cărți un turris Babel,  – cum prevestea încă din secolul XVII, Henry More, fiindcă doar de acolo, din vârful maldărului de cărți „se vede cuvenita conducere a raţiunii, oferindu-i omului o mai bună pricepere în contemplarea şi experimentarea naturii lucrurilor”[7].

Contemplare şi experimentare, iată oferta generoasă a încrederii în cărți. Ofertă care, cum spune acelaşi More, nu poate fi disjunsă de o „întreită Cabbală”[8], disciplina omului mistic care a făcut din sensul literal pragul prim al oricărui mister, din sensul anagogic șansa unei înălțări, iar din misterul indicibil, chemarea zeului ascuns în nori. Acest literocentrism a generat avântul omului iluminist de a scruta misterul unei naturi nedezvrăjită încă. Mister despre care Apostolului Matei (Mt., 10, 26) spunea, devenind parcă profetul Iluminismului, că: „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut”. Treptat, vocea tăcută a sacrului se va pierde în marele vacarm al Turnului Babel, o lume preocupată nu atât de mister, cât de epuizarea lui. Abia acum vine McLuhan şi propune resacralizarea lumii prin eternul început al lui Ctrl-Alt-Del, vorbind de o religie a Inteligențelor Artificiale și de o galaxie a roboților umanoizi.

Note:

[1] M. Eliade apud M. McLuhan, The Gutenberg Galaxy, Univ. of Toronto Press, 1962, p. 69.

[2] M. McLuhan, op. cit., p. 65.

[3] Aquinas apud idem, p. 106.

[4] Fr. Mercurius van Helmont, Alphabeti vere naturalis hebraici brevissima delineation…, Sulzbaci, A. Lichtenthaleri, 1667.

[5] idem, f. 10r.

[6] H. More, Conjectura Cabbalistica, în A Collection of Several Philosophical Writings…, London, W. Morden, 1662.

[7] idem, p. 4-5.

[8] idem, p. 42.