Alexandru Ovidiu Vintilă (născut în 1977, la Suceava) este poet, eseist și doctor în istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iași și președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni. Este redactor – șef al revistei Bucovina literară. A debutat în anul 2004 cu volumul de poeme, caricatura de cretă, apărut la editura Cartea Românească, pentru care a primit Premiul editurii Cartea Românească la Festivalul-Concurs „Porni Luceafărul…” și Premiul pentru Debut al Societății Scriitorilor Bucovineni. Dintre celelalte volume publicate amintim: miezonoptice. tradiția rupturii (Timpul, 2008), cartea lui koch (Brumar, 2009), viața preschimbată (Timpul, 2011), obiecte psihice(Karth, 2014), Transparența unui popor de foci (Charmides, 2019), Insectele imperiului – câte ceva despre orbirea șamanilor (Charmides, 2021), Iglu (Eikon, 2022), Maki Haku (Eikon, 2024). Majoritatea volumelor sale de poezie au obținut prestigioase premii literare. Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poeme, Valiza de lemn, apărut în anul 2025, la editura Eikon. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început voi spune că acest recent volum de poeme este așezat sub zodia poetică a unicului pohet român, Gellu Naum, prin înscrierea unor versuri ale acestuia, la temelia (a se citi moto-ul) cărții: „ca strămoșul meu paralelipipedic congelat în văgăunile lui/ ascunse prin zonele noastre informe” (Gellu Naum, Copacul-animal).     De altfel, versurile acestea nu sunt alese întâmplător, ci ele arată faptul că poetul Alexandru Ovidiu Vintilă, îl consideră pe Gellu Naum, vârful de lance al suprarealismului românesc, drept strămoșul său spiritual întru poezie. Și acest lucru va fi dovedit cu prisosință pe tot parcursul volumului de față, atât prin numeroasele poeme dedicate acestuia, „Era legat agresiv de ea și/ ea de el ploua cu sârmă/ și cuie” (Pălăria de lup a lui Gellu); „Chipiul de iască/ a unui pohet care compunea pohezii/ întotdeauna/ pentru o singură orchestră// pre vocea limbii lui/ portocalii sau albastre” (Chipul de iască), „Orașul acesta avea mai mult decât o singură casă/ și în tot acest timp orașul creștea și pe fiecare stradă/ circulau mai mult de două tăceri urcau pe scări și daor/ o voce vorbea pe vocea ei” (Al treilea oraș al imperiului – lui gellu naum); cât și prin abundența de imagini suprarealiste pe care Alexandru Ovidiu Vintilă ni le oferă, și din care voi reda câteva chiar aici: „protozoarele/ mor/ de/ tristețe// și e posibil ca veacul să se încheie într-o dimineață/ devreme”; „era un bărbat ascuns după propria mustață/ purta un nume portughez aproape de miezul nopții”; „Se așteaptă ciclonul lăcustele câinii/ adevărul// pe marlene dietrich să învie/ să ne zâmbească duios ca anastasia/ trecând styxul și dâmbovița cea/ lin curgătoare”.

De altfel, nu doar personalitatea lui Gellu Naum este invocată de către poetul  Alexandru Ovidiu Vintilă în acest volum, ci mai sunt și alți poeți, prozatori, filosofi și oameni de cultură, români și internaționali, din vremuri imemorial-biblice și până astăzi, „readuși la viață” prin infuzarea numelui lor în poemele din Valiza de lemn: „Miyazaki traversează într-un tramvai orașul”, „muza lui baudelaire/ era de-o frumusețe matură de/ diamant negru”, „într-un orășel de munte din albania kadare/ i-a mărturisit larisei că-l doare inima”, „mirele laudă frumusețea miresei// din liban vei veni din libanul cu felurime de arbori/ căprioare și leoparzi/ livezi desăvârșite de rodii”; „omul de zăpadă adresându-se/ regilor// lui kierkegaard și spinoza// pur și dur e cuvântul-cuvânt// între a fi și a fi”, „mi se umezesc ochii de praf și niciun pui de/ dumnezeire pe pământ vorba poetului ioan flora”; „pescarul din Oceania/ este un biet prinț Mâșkin/ răstignit”; „Marea adusă pe fundul unui pahar” – vers al poetului George Almosnino, inserat ca titlu al unui poem, tot ca o formă de tribut.

Asistăm așadar, la un aparent paradox: pe de o parte, Alexandru Ovidiu Vintilă, practică în acest volum o lirică foarte apropiată de cea a avangardiștilor, cu ruperi de ritm, cu aparente elipse de sens, și cu imagini suprarealiste și inedite din toate punctele de vedere, iar pe de altă parte, invocă foarte multe nume din istoria literaturii române și universale, ceea ce, pentru avangardiștii care-și propuneau să rupă în mod drastic și definitiv orice legătură cu trecutul, ar fi fost de neconceput. Însă, așa cum am spus și mai sus, este un fals paradox, întrucât, poetul nostru nu face altceva decât să împace cele două direcții, să îmblânzească cumva furia frumoasă a înaintașilor săi avangardiști, și să repună lucrurile pe făgașul lor normal, adică să arate întregii lumi că în ceea ce privește literatura, nu poate exista o ruptură între generații, ba dimpotrivă, că toate literaturile și prin extrapolare, culturile naționale ale lumii sunt interconectate între ele în timp și spațiu, prin canale subterane de gândire, de simțire, de atitudine, de luptă și bineînțeles, de imaginație, existând, totodată un consens general, desigur, subliminal, în ceea ce privește maniera de distribuire a cuvintelor în artă, astfel încât, să se creeze un echilibru poetic între concret și abstract, între duritate și gingășie, între fantastic și real, între dulce și amar, între lumină și întuneric, între viață și moarte.

Tocmai de aceea am împrumutat și eu pentru titlul acestei cronici titlul poemului care mi s-a părut cât se poate de sugestiv în acest sens, Recurs la un fond comun de imagini, poem pe care îl voi reda aici, sub formă de încheiere a cronicii mele:

„Pășind semeț prin gunoaiele unor timpuri scipio profetul

și sora lui geamănă nu s-au gândit la moarte dar dacă

viața ar fi doar gândul la moarte și tot restul imposibil

în noiembrie ne vom aminti de dungile negre și galbene

de pe corpul perfect al unei albine de rochia rotundă ca

o parabolă a reginei-mamă în claritatea de aur a unei

minuni reflectând la infern la umbra cu

patru picioare singură calpă și gri”.