Adrian Alui Gheorghe

Poveste de iarnă

Când eram mic, Scufița Roșie era mică.
Am crescut, am văzut că și Scufița Roșie a crescut.
Am îmbătrânit, firește că și Scufița Roșie a îmbătrânit.
M-am uitat pe stradă, am văzut-o într-o după amiază:
șoșonii prea largi
haina de vânt prea largă
pasul șovăielnic
m-am apropiat de ea și am întrebat-o:
nu-i așa că ești Scufița Roșie?
S-a luminat la față, a privit peste umărul meu,
a privit în jur cu oarecare precauție,
a privit și în sine, cred, apoi mi-a șoptit:
vai, ce târziu ai ajuns!
vai, ce târziu ai ajuns!,
pe unde ai umblat?

… da, eram atât de frumoasă încât și lupul
nu m-a mâncat, așa cum se mănâncă un om
de către un lup flămând, să îl sfâșie bucată
cu bucată, ci m-a înghițit întreagă,
să nu-mi strice frumusețea,
iar frumusețea mea l-a amețit, l-a adormit,
l-a făcut melancholic,
iar vânătorul m-a scos din burta lupului întreagă,
că și el era melancholic, puțin trist,
toate îi mergeau anapoda în acea vreme, am fost
mica lui jucărie cu care își decora singurătatea,
tocmai descoperise că iubirea era
singurul perpetuum mobile așa cum descoperă
fiecare om la un moment dat.

… eram trist de frumoasă
când mă mișcam printre lucruri
ele se fereau de mine
sfielnice
numai că frumusețea m-a făcut rea, vanitoasă,
am născut copii frumoși, răi și vanitoși,
care au omorât lupul distrugând echilibrul
ecosistemului, în lipsa lupului s-au înmulțit
iepurii de câmp care au ros coaja copacilor tineri,
pădurea nu s-a mai înnoit, a îmbătrânit,
s-au uscat copacii, orașul s-a întins în pădure
ca o pecingine pe obrazul bătrân;
eu m-am schimbat sau lumea din jur?
dacă inima mea ar începe să alerge,
crezi că aș putea să o mai ajung?
dacă ochiul meu ar putea decupa imaginile
pe care le vede, crezi că aș putea să le mai adun
într-un peisaj?

… încă mai ies în calea copiilor
care între timp au crescut, au îmbătrânit,
și îi întreb: unde mergeți, copii?
mergem să vedem lumea!
mergem să cucerim lumea!
dar de unde știți în care parte e lumea?
cine v-a spus că aceasta este direcția bună?
nu ne-a spus nimeni în ce parte e lumea
fiindcă nimeni nu știe, de fapt,
dar fie că o găsim,
fie că n-o găsim,
un lucru am înțeles și noi:

toată viața este ca și cum
un orb ne-ar povesti visele.

Să fii poet și când te vor bate cu pietre

Unde te duci trupule, unde te duci
sufletul de-l porţi după tine
ca un câine bătut

sătul tu, flămând el,
bate numai la porţi închise, în timp
ce ţie moartea îţi deschide toate porţile,
lui viaţa îi trânteşte toate uşile în nas;

tu, trupule, te sprijini de lună,
sufletul de raza lunii,
tu, trupule, te sprijini de floare
el, cu greu, se sprijină de mirosul florii

unde alergi, trupule, unde alergi
sufletul să ţi-l pierzi pe drumuri
ca o haină veche ?

sunt întrebări pe care răspunsurile
le îmbolnăvesc grav de tot,
le sufocă,
cuvintele întârzie înflorirea,
deși veșnicia, ca și moartea,
se câștigă prin poezie;

de asta:
să fii poet și când te vor bate cu pietre.

Nimeni

De multă vreme nu am mai folosit numele meu, nu am avut cui să îl spun, nimeni nu m-a strigat de pe partea cealaltă a străzii, a lumii, a universului.
Pe stradă am mai întâlnit niște cunoscuți, cu unii chiar am vorbit, păreau să știe cine sunt eu, le-am dat impresia că știu cine sunt ei.
Se înșelau și ei, mă înșelam și eu.
Vânzătoarele de la magazin mă servesc fără să știe cine sunt, zâmbetul lor îmi furnică zâmbetul, părem păpuși de porțelan care se rotesc pe niște fire de sârmă în care se scurtcircuitează un curent slab. Ouă, brânză, carne, pâine, lapte, supă, șprot, măsline/ ouă, brânză, carne, pâine, lapte, supă, șprot, măsline etc.
Am un card bancar cu care îmi plătesc datoriile, nu trebuie să spun nicăieri cine sunt, mă gândesc cu groază că ar putea cineva să mă recunoască. Dacă m-ar recunoaște, aș avea impresia că sunt dat în urmărire generală pentru vreo faptă despre care nu am habar. Poate pentru păcatul originar?
Încet, încet mi-am uitat numele, m-am privit în geamurile de pe stradă și nu-mi mai aminteam, nici măcar cum mă striga mama.
Mama?
Da, cred că așa se numea stația de autobuz din care am urcat ca să traversez orașul. Cum se numește orașul? De multă vreme nu m-a întrebat nimeni în ce oraș locuiesc, pe ce planetă, în ce galaxie …!

Am bătut la prima ușă, să întreb dacă este adevărat
că oamenii săraci se iubesc, pe când oamenii bogați fac dragoste,
așa cum am citit pe un indicator din stația de tramvai.
Era vital să știu, așteptam o confirmare. Și asta, pentru că
trăiesc între a fi bogat din nimic și a fi sărac din tot ce am.
A deschis o femeie, destul de obosită de viață, deja obosită de moarte.
A privit în dreapta, a privit în stânga.
A privit, mijindu-și ochii, ceea ce scria pe palma mea.
A dat din cap, ca și cum ar fi văzut un elefant în eprubetă.
Cine-i?, a întrebat o voce de bărbat din interior.
Nimeni, a spus femeia, ușor contrariată, trântind ușa. Nimeni!

Articole din aceeași categorie