Poeme

***

ce dacă minciuna are picioare scurte?
etalează gambe sculpturale
merge cum numai ea știe
ca pe catwalk, ca pe roate
(culturismul aparenței
dă cele mai bune roade)

mă mint și când stau neclintită:
parcă nu m-aș teme de nimic,
nici n-aș exista cu adevărat
în locul în care am înghețat:
corp abandonat de-un vis
pe care regreți că încă-l mai ții minte
după ce te-ai trezit și (teoretic)
te-ai cabrat

mă încrunt de la atâta lumină,
incompatibilă cu splendoarea peisajului editat

prefer un mesaj subit, neverificat,
surprinde-mă de pe un număr necunoscut,
ce dacă te-am blocat?

surprinde-mă ca o răcoare lăsată pe înserat
când simți că aerul s-a reechilibrat
în sinteza termică la care am sperat – interiorul și exteriorul în sfârșit
s-au aliniat,

mint când spun că lucrez la mine,
mă mișc în bucla aceluiași tipar

predicția a dat din nou greș,
trebuie să învăț rapid din eroare
intuitiv, cât să mă repliez

emoțiile sunt reversibile, cu condiția
să le prioritizezi,
deci ciorba reîncălzită a realității
e preferabilă
oricărei fantezii,
spune nu când toți optează pentru da
sau invers,
contrabalansează
densitatea critică a unui adevăr
gata să țâșnească din miez

un regret pe urma fiecărui pas,
o contrateorie la fiecare teorie
e costul libertății de-a vorbi

nu mă mai exprim, nu adresez nimic,
am învățat
să-mi manifest nevoia pe întuneric,

mă complac, mă delas,
îmi învăț lecția
first class: nici nu pot spune adevărul
nici nu pot să mint,
îmi rezerv două locuri la preț de unul,
am opțiunea ,,scaun fără vecin”.

***

printre oameni așezați pe scaune, pe jos sau pe bagaje,
aștept să apară pe ecran numărul Porții
spre țara natală;

scanez semnalul disperării pe fețe
sub calmul de fațadă,
dezamăgirea de sine,
gândul care vrea cale întoarsă
pentru cei cărora oriunde le e mai bine decât acasă

e o chestiune de ore până când fiecare se va reîntoarce la golul din viață,
la animale temporar părăsite,
obișnuință, siguranță

până nu demult, mă enerva orice mică întârziere,
acum resimt în asincronia vitală
dintre ce gândesc și ce spun, dintre vorbă și faptă

ideal ar fi fost să nu prind sărbătorile acasă,
ideal ar fi să zbori doar pe locul de lângă fereastră

aerul imens cu nori dispersați, parțial inundați de lumina de amiază,
nu se potrivește cu starea mea de spirit,
cu mintea scindată între
nu e ce trebuie
și
fiecare mai merită o șansă

aud stewardesa vorbind o engleză incertă,
oare cum o fi obținut postul
care cere abilități excelente de comunicare, orientare către client, rezistență la stres,
când știu cât îți ia să compui un mesaj
într-o relație la distanță
și cum, corectându-l, mă îndoiesc de mine
și energia mi se diminuează – ,,înspăimântător de precisă”
e cel mai nedorit compliment
primit vreodată

Pessoa mi-a insuflat scepticism
de scurtă durată:
demistific așteptări nerealiste, consolidez statutul de musafir în propria viață

ratez detașarea emoțională,
indiferența încă se visează
la cea mai mare altitudine
atinsă vreodată
între doi bărbați în vârstă care beau whisky
și simt nevoia să-și vorbească

zborul pe locul din mijloc
e pedeapsă

îmi rup pielițele până sângerează,
până simt că mintea mi-e mai frumoasă
decât mâinile care nu mai protestează

***

pluralul nu creează solidaritate, poate aglomerație
într-o sală de clasă ticsită cu învățarea în două schimburi,
poate repetitivitate – revăd a nu știu câta oară
aceleași variante dramatizate de crucificare
și-n filmele artistice, și-n cele documentare

pluralul nu înseamnă mai multe realități, poate pulverizarea uneia singure, mereu aceeași,
blocată în statistici, diagnostice grave

doar la Pessoa am văzut adevărata
demultiplicare

nu am lumină, nu sunt lumină, mă poziționez strategic
cu umbra pe-o ființă fotosensibilă;
mi s-a promis o conjuncție de mare forță cu un semn prieten
printre astre,
mă pregătesc pentru rara și oculta aliniere,
ignor măsurile sporite de securitate
în noaptea de Înviere

Cabo da Roca

iată-mă în cel mai vestic punct al Europei, deasupra Atlanticului
cu frica de înălțime
și vastul orizont în spate: nu e limpede,
nici traducerea unei stări,
deși îmi doresc conectarea la flux, diversitate
fără asocieri forțate

poate ar fi fost mai bine să cobor:
când ești jos, la baza stâncii, nu poți decât să curgi,
s-o iei într-o anume direcție,
să te manifești fără să încurci

părul dispersat de vânt
mi-acoperă fața aproape complet,
blurează valurile cu spumă,
stâncile,
pajiștea
pe modul portret

o clipă superfluă
neîncărcată de povara întregii vieți,
nu cere să nu fie uitată
cum zice Agamben despre subiecți

nu oblig natura la sens, vântul
creează haosul soft,
frumusețe captată natural, din mers,
memoria mi se pare un construct pervers

nici nu dorm, nici nu vreau să mă trezesc

n-am nevoie de tipologia norilor
când mă aflu deasupra lor,
mă simt superfluă și difuză ca ei;

senzația dizolvă conceptele clare,
aproape că uit de punctele moarte din relații,
de conversații lăsate acasă
neterminate sau nerezolvate,
mă scufund în nedeterminare;

faptul că nu știu
nu-mi face mintea mai ușoară,
nici ziua mai bună,
mă extind la un nou nivel de liniște și glisare,
aproape de confuzia între relaxare și libertate
și-mi sunt regină mie însămi
în actul de abdicare

nu mai disting între ce-i natural
și ce-i inevitabil,
binecuvântarea vine deghizată în adversitate
când mă aștept mai puțin

profit de suspensia la bordul aeronavei,
mă încarc pentru ce voi primi în plex
și ce voi lăsa în spate