Alexandru Petria

Poeme

combinezonul cărnii

mi-e frică de ce-i în spatele ochilor tăi
la fel cum copiii se tem noaptea de ceea ce nu deslușesc în cameră.
tot ce nu poate fi pipăit devine teren minat,
iar în spatele irișilor cresc păduri de idei și fantasme,
orașe care se clatină sub propria lor gravitate,
suflete care se scurg în beznă și împrăștie aerul în bucăți seci.
mâinile mele culeg aerul și dau peste piatră, sânge, viorele strivite,
respirația ta curbează pereții și îi transformă în hârtie arsă,
praful se ridică în păsări moarte și cade cu tăcerea,
fiecare secundă leșinată deschide prăpastii sub picioare,
timpul se îmbată pe marginile obiectelor ce nu-și găsesc locul,
frica devine un mâl care inundă o cameră, apoi alta.
în spatele ochilor tăi nimic nu e ce pare, îmi zic,
stau fără corzi vocale, ieșit din combinezonul cărnii,
învăț să bat cu inima imposibilul,
să disting structuri nevăzute care scornesc și dezmembrează spațiul,
întunericul se ridică de la podea și mută cănile în dulap,
contururi, ceea ce credeam că este.
aud șoapte cu rădăcini de strigăte,
valuri care îmi scurmă stomacul, răstoarnă scaunele,
prefac nopțile într-un planiglob extraterestru,
nimic nu mai e stabil, cu repere de neocolit,
există ceva,
greu, dens, material,
care răsuflă și clipește
în spatele ochilor tăi

durerea nu se vinde

nimeni n-a cumpărat vreodată o franzelă cu durerea lui –
nici cei care o târăsc în trolere de piele
ca pe niște cadavre în metrou
nu au smuls măcar un ou
din cerul nemachiat care vine cu dimineața.
durerea nu are curs oficial de schimb,
bancnote cu filigran colorate,
îți intră burghiu în tâmple și lasă guri de sânge
pe veioza stinsă a aerului.
mi-au spus că durerea te alăptează de om – am crezut –
până când am întâlnit bătrâni
cu șira spinării funie aruncată pe gard,
copii cu obrajii crescuți pe bube,
care ar fi dat ani din viață
pentru o singură înghițitură de liniște.
probabil că durerea e singura avere
care nu poate fi furată,
schimbată,
trecută în testament –
cine știe, poate de asta e ea cea mai scumpă marfă:
o iei gratis
și o cari până te golește

când golul te ascultă

viața nu-i o femeie uau.
e tipa care te pocnește cu o cratiță
când te vede matol
și totuși îți spală hainele dimineața.
nu-i drum, nu-i sens,
este noroiul dintre ele,
unde-ți pierzi pantoful stâng și țopăi șchiop
că altfel te prind țurțurii de umeri.
viața e când nu mai ai cui spune
„mi-e dor”
și o murmuri în gol,
iar golul te ascultă,
ca un câine care a fost și el om
într-o viață anterioară.
e când te trădează inima
și tu o ierți,
că doar și tu ai trădat de n ori —
și încă respiri.
viața e insultă și dorință
simultan,
un copil care râde cu sânge pe genunchi,
o doamnă care-și pune ruj
după ce a hohotit o oră,
un bătrân care-și caută dinții
ca să articuleze „mulțumesc”.
viața e când îți cade umbra pe o margaretă
și ea nu se teme

aerul dintre cioburi

când ești mai singur decât o sticlă goală,
nu încerca s-o umpli.
beția nu acoperă hârtoapele din sânge.
singurătatea e o rană care se vindecă singură
până nu mai știe de ce a durut.
poți s-o spargi,
dar ai grijă să nu te taie prea adânc –
altfel o să creadă că vrei să simți ceva,
și o să vină toți morții tăi să te întrebe de ce.
încearcă să-i îndeși în gât o muscă,
o idee, o amintire cu miros de sulf,
versuri de dragoste.
scutur-o până sună a lume.
dacă nu sună, sună tu.
ține-o aproape.
nu cere mâncare, doar priviri.
te învață să aștepți
și să nu mai aștepți.
dacă într-o zi începe să respire în locul tău,
nu te speria – înseamnă că ți-ai transferat durerea corect.
vei merge la serviciu,
seara o să sforăi,
dar ea o să te trăiască în zgomotul ăla mic,
de sticlă care se fisurează încet,
ca o planetă care se rupe în două
și nu se mai roagă nimănui să fie întreagă.
înainte să mori,
nu o arunca.
las-o pe masă.
poate o să te bea cineva, din greșeală,
și-o să zică:
„are gust de om, dar nu mai are pe nimeni.”
atunci o să știi —
nu ești ciobul,
ești aerul dintre cioburi
care mai reflectă scrumul de lumină

cosmonautul rămas fără țară

I.

pământul se rotea dedesubt ca o rană cusută cu firele râurilor.
el — un om cu oasele sfărâmate de liniște —
privea cum steagurile se evaporă din hărți.
„țara care te-a trimis în spațiu nu mai există”,
a zis vocea de la sol,
cu tonul unui contabil care anunță falimentul lui Dumnezeu.
atunci a înțeles că istoria
poate muri fără să facă explozie.
că nu e nevoie de sânge,
ci doar de tăcere și birocrați obosiți.
putea pleca,
dar dacă pleca, Mir-ul murea.
a rămas.
nu din eroism,
ci pentru că nu știa cum se abandonează ceva
care te-a făcut să exiști.

II. Mir

stația plutea ca o sticlă goală de votcă în fața unor iehoviști,
iar pământul era ceva
peste care se plimba lumina unei alte epoci.
în lipsa țării, s-a spovedit aparatelor de la bord:
„nu mă lăsa să devin ultimul idiot care crede în datorie.”
n-a primit răspuns.
orbita și tăcerea săreau împreună coarda,
au fost tot ce i-a rămas.
își amintea uniformele, paradele,
mirosul de motorină și frica ordonată.
acum totul era praf cosmic.
s-a învârtit 311 zile
în jurul unei fantome cu nume de continent.
spațiul i-a devenit singura disciplină.
acolo, în vid, a învățat că trupul e doar o schiță
pe care gravitația o poate șterge cu un gest.
că timpul se lungește până devine foame.
că patria nu e pământul,
ci durerea de a te mai întoarce undeva.

III.

când a revenit,
a găsit străzile pline de oameni care vorbeau altă limbă
cu aceleași guri.
rubla se prăbușise ca o credință,
iar în pieptul lui mai bătea o imensă tăcere sovietică,
încă în uniformă.
Leningrad nu mai era Leningrad,
iar în ochii lui orbita continua,
o spirală lentă în care nimic nu mai atinge nimic.
Serghei Krikalev a călcat noroiul,
și pământul i s-a părut fals,
prea moale, prea viu.
a spus simplu:
„raportez că m-am întors.”
nimeni nu l-a băgat în seamă.
doar aerul —
dureros și murdar, real —
i-a tras plămânii pe mâini

gravitația

gravitația nu explică nimic –
apasă;
o palmă imensă, anonimă, cu negru sub unghii,
care ne ține capetele în jos
ca să nu vedem ce se mătură deasupra.
nu e lege.
e un obicei al materiei
de a nu-și lăsa picioarele să fugă.
ca un chiștoc de instinct
într-o lume care n-are instincte.
când cazi, te revendică.
te strânge la pieptul ei fără piele zbârcită,
unde toți arătăm la fel:
o greutate,
o încetinire,
un gest adesea fără urmare.
vântul e rudă cu ea: se mototolește printre coaste
căutând spațiul slab,
ca să-ți amintească
că tot ce pare ușor
e condamnat să cadă mai spre seară.
moartea nu e capătul,
e doar momentul în care gravitația își recapătă răbdarea
și te lasă să devii una cu presiunea ei.
este trecerea dintr-o formă în alta
a aceleiași apăsări.
suntem ținuți în jos
de o forță care nu gândește,
dar insistă.
probabil că există forme pe care gravitația le ocolește
și nu se vorbește despre ele – habar n-am!
corpurile noastre sunt bile scăpate pe o masă înclinată,
iar viața tremură ramuri până la marginea mesei.
gravitația nu e fenomen, fenomen e minciuna că o învingem
când ridicăm ceva în brațe
sau ne ridicăm unii pe alții din ziua de ieri sau alaltăieri.
ordinele universului sunt simple:
ce se formează, cade;
ce cade, se sparge;
ce se sparge, tace.
lucrul sigur
e că niciuna dintre aceste etape
nu suferă fără tine

Articole din aceeași categorie