* * *

cînd treci pe lîngă mine din păr
îți sare o agrafă în formă de drac
șchiop am încercat cu scrisori strecurate
pe sub ușă cu pietricele aruncate în geam de emoție
că te văd mi-am uitat pînă și numele de dinainte
de botez am stat nopți întregi sub
balconul tău mi s-au topit pe limbă
o caleașcă de zahăr și una de sare

zadarnic

ori de cîte ori te întîlnesc îmi vine
să te iau de mînă,
să te privesc în ochi și, cu un curaj nebun,
să te întreb: tu ce crezi, draga mea,
mai trăiește broasca
țestoasă care i-a căzut în cap lui Eschil?

* * *

Era un rege milos.
Înaintea fiecărei bătălii,
își lega calul la ochi.
Îi ștergea steaua din frunte,
să pară un animal oarecare,
dacă va fi luat prizonier.
Își elibera iubitele de jurăminte.
Scotea argintăria și
oferea un ospăț săracilor.
Destupa butoaie cu vin din anii glorioși.
Își lăsa regina în grija grădinarului,
să-i ocrotească, petală cu petală,
floarea îndelung parfumată a virtuții.
Deschidea ușițele coliviilor cu păsări exotice.
Își elibera în sălbăticie cîinii de vînătoare.
Își grația rivalul închis în turn.
Se spovedea unui preot din cîrpe.
Își trecea în testament bastarzii.
Fiilor săi nu le promitea nimic,
să nu se sfîșie între ei pînă s-o întoarce.
Le poruncea cronicarilor să nu se
oprească din scris în lipsa lui.
Să se dea baluri, să se facă nunți.
Au mai rămas nume de zodii, astrologii
să scormonească în continuare cerul.
A poruncit ca, pînă la revenirea sa,
șarpele să fie iertat.
Să nu se uite de sărbătoarea
de o sută de ani a broaștei țestoase.

Cînd pleca regele la război,
toată lumea era bucuroasă.

Doar bufonul plîngea.

* * *

Cînd eram copil și rămîneam singur acasă, stăteam
ore în șir în fața tabloului de nuntă al părinților mei.
Imposibil să nu clipească, îmi spuneam. Doar sînt vii.
(Pe atunci, nu auzisem de icoanele care lăcrimează).
Uneori, li se așeza cîte o muscă pe nas. Gata, i-am prins,
gîndeam bucuros. Însă fețele lor rămîneau tot
înțepenite. Ca niște rufe înghețate pe sfoară,
la uscat. Ajunsesem să mă trezesc noaptea, crezînd
că poate așa, în beznă, o să-i surprind mișcîndu-se. Nimic.
O privire să-și fi aruncat unul celuilalt și aș fi fost satisfăcut.
Dar ei se uitau împietriți, parcă dincolo de propriile vieți.
Eram, fără să știu, fiul a două statui vivante?
Încet-încet, m-am întors la jucăriile mele și am renunțat
să-i mai pîndesc. Fusesem învins. Dar nu definitiv.
Cînd a murit, tata mi-a făcut complice cu ochiul.

* * *

Viața mea e plictisitoare – o vitrină cu ceasuri,
puse să sune zilnic la aceeași oră. Oră la care
sînt demult treaz. Lichidă și rece. Aproape amnezică.
Totuși, mă prefac mereu surprins. Duc mîna la inimă.
Inima mea e un oraș vechi, cu patru cartiere, ai căror
locuitori se tot războiesc între ei. De aceea e
atîta sînge acolo! Aș putea să-i opresc, însă
mi-e teamă să nu plece în altă parte, iar locul
să rămînă, pentru totdeauna, pustiu. În rest,
sînt singur ca ața în ac. Din cînd în cînd,
vii tu, îmi mai dăruiești cîte un ceas și pleci.

* * *

A fost închisă în turn.
Se spune că pînă și apa din pahar
își pierde mințile în preajma ei.
Zeci de ani nu și-a tăiat părul.
A împletit din el o scară pînă la pămînt.
Paznicii visau că o să evadeze.
Naivii! Unde să te ascunzi cu un
păr mai lung decît al barbarilor?
Unii ar jura că jos, lîngă ziduri, poate
fi văzut, noaptea, un inorog.
Alte prințese fugeau demult.
Ea, nu. Iubește această temniță fără oglinzi.
Se teme că dacă ar părăsi locul,
ar îmbătrîni dintr-odată.
Și cum ar mai recunoaște-o prințul ei
cînd va veni să o salveze?

* * *

Mi-e dor să te reîntîlnesc. Mă uit la fotografia
în care ești mai bătrîn decît în realitate.
O iluzie, timpul. La nașterea mea, a luat foc o ceasornicărie,
mi-ai spus mereu. Nu te-am crezut. Cine să creadă
un om ce se arunca, zilnic, din turnul orașului,
se ridica, își scutura hainele și pleca mai departe?
Unii presupuneau că ești nebun. Alții, doar sfînt.
Tu rîdeai. Biete făpturi cu prea multă minte! îi alintai.
Într-o zi, te-ai săturat de atîta glorie și ai dispărut.
Nimeni nu știe unde. Am suferit ca un cîine cînd
i se scurtează lanțul. Uneori, îmi vine să iau un ac
și să-ți înțep fotografia în dreptul inimii. Nu mă aștept
să sîngereze, însă aș fi fericit dacă ți-ai aminti de mine:
proprietarul ceasornicăriei care a ars la naștera ta.

* * *

Cînd m-am născut,
mi s-a dăruit o bucată de sfoară
– lungă cam de un cot – spunîndu-mi-se:
de fiecare dată cînd ești fericit,
fă-i cîte un nod! Însă ai grijă,
în ziua în care vei ajunge
la capătul acesteia, viața ți se va sfîrși.
A trecut mult timp și sfoara mea
e încă neatinsă.
De ce îți este frică să trăiești?
mă întrebați voi. Pentru ce
să îngropi talantul, dacă
îl poți înmulți sau chiar pierde?
Riscă și tu măcar o dată,
nu-l întrista pe Dumnezeu.
El vine, uneori, să îți dezlege
cîte un nod, dar sfoara ta
e mereu netedă.

* * *

Un pluton de execuție format din orbi.
Tu, legat la ochi, încerci să-i îndrumi
unde să țintească. Rateu după rateu.
Sătul de atîta suspans, începi
să alergi după fiecare glonte tras aiurea,
cum bătrînul entomolog după fluturii-fantomă.
Toate în jurul tău sîngerează,
doar tu rămîi neatins.
De la un timp încolo,
moartea ta devine tot mai incertă.
Ca punctul G al unei călugărițe.

* * *

Fiara pe care nu vei reuși să o ucizi
din prima încercare te va însoți tot
restul vieții. Va trebui să vînezi pentru ea,
să o aperi de primejdii. Ea se va preface supusă,
îți va linge mîna; însă nu va uita niciodată
că ai hăituit-o. De ce nu te sfîșie cînd dormi?
Nu îi place gustul de nămol al cărnii tale.
Îți pîndește sufletul. La primul semn de slăbiciune,
va fugi cu el în pădure. Iar tu vei fi silit să-i iei
din nou urma, captiv într-un joc fără sfîrșit.

* * *

Va fi război, spune tata, împăturind ziarul.
Mama se repede să adune rufele de pe sfoară.
Oprește-te, femeie! Ce ar putea găsi inamicul în ele?
Bunica țese fără odihnă același covor, început în tinerețe:
încă puțin și voi înconjura cu el orașul, precum cu brîul
Maicii Domnului. Cînd dușmanul vine din cer, la ce
folosesc zidurile? filozofează bunicul, trăgînd din pipa lui
cu balauri. Sora mea stă, zi și noapte, în fața oglinzii.
Pretinde că, la femei, de acolo vine pericolul.
Pisica noastră tot sare peste foc, parcă ar fi îndrăcită.
Cîine nu mai avem, a fugit cu Circul. Despre mine
ce să vă spun? Am fost mereu încet la minte. Să-i ia
la război pe premianți, pretinde mama, puiul meu
nu știe nici cîte degete are la o mînă! Da! Să nu avem
încredere în nimeni, să îl alungăm pe băiatul care ne
curăță hornul, pe lăptăreasă cu laptele ei otrăvit.
Cerșetorul de la poartă să-și mute locul. Sînt multe
de făcut pentru liniștea familiei noastre. Dar mai ales
să nu uităm și acum, ca întotdeauna, să ardem
acel ziar vechi în care scrie că în curînd va fi război.