Responsabilitatea este o pasăre nestatornică. Nu pentru că n-ar fi de încredere. Explicația e alta: nu rămâne mult timp pe același umăr.

Nu-și face cuiburi stabile și evită locurile în care aerul stă încremenit. Preferă spațiile de tranzit: coridoare, praguri, locurile dintre două teritorii. Acolo unde apartenența e neclară. Acolo unde nimeni nu este obligat să o revendice. E mereu văzută în astfel de locuri. Cei care au studiat-o atestă că recunoaște de la distanță unele sunete — în special pe acelea care produc expresia „trebuie stabilit cine răspunde”. La auzul lor, devine agitată, bate din aripi scurt și își pregătește plecarea înainte ca sunetul să se fi stins.

Primăvara, când cuibăritul e în toi și toate celelalte păsări își marchează teritoriul cu o insistență care deranjează somnul de dimineață, responsabilitatea zboară dintr-un loc în altul. Nu se oprește niciodată suficient, cât să devină de-a casei.

A fost văzută ultima oară într-o dimineață de luni, la ora nouă fără un sfert. Stătea nesigură pe marginea unui birou, ca și când învăța să se așeze. Omul de la birou tocmai își turna cafeaua și a observat-o cu coada ochiului.

A clipit de două ori, ca să fie sigur.

— Nu ține de mine, a spus, înainte ca ea să stea cât de cât confortabil.

Nu era rea-voință. Era reflexul format în ani de practică — acela care face mâna să se retragă de la ceva fierbinte înainte ca mintea să fi terminat de evaluat temperatura. 

A înțeles. Zbura de prea multă vreme ca să nu recunoască, la o adică, un reflex definitiv. Deși încă mai spera la o surpriză. 

A zburat la biroul de lângă.

Acolo, un individ cu legitimație la vedere a privit-o cu aerul cuiva care știe multe lucruri, dar nu fix pe acelea. A dat din cap, a împins un dosar mai în stânga, a mutat un obiect dintr-o parte în alta, a verificat ceva fără să găsească nimic relevant. În final, a produs sunetul caracteristic speciei administrative:

— Trebuie întrebat la biroul din capătul holului, pe dreapta.

A zburat, disciplinată, la biroul din capătul holului, pe dreapta, ca orice pasăre care respectă organigrama unui teritoriu.

Înăuntru, un ins și două inse stăteau în jurul unui birou și discutau cu seriozitate despre cine trebuie să răspundă pentru ceva ce nu se făcuse. Discuția era calmă, organizată, cu puncte, subpuncte și fără concluzii. Nu era nicio greșeală — era un calcul. O concluzie ar fi produs un vinovat; un vinovat ar fi produs un precedent. Iar precedentul poate fi periculos: el stă acolo, pândește, poate fi invocat oricând. 

Responsabilitatea s-a așezat pe un capăt al biroului.

• Mda, a spus insul, fără s-o privească direct.

— Mda, dar nu avem procedură, a completat colega, răsfoind o mapă.

— Oricum, decizia e la centru, a încheiat cealaltă, cu ușurarea vizibilă a unei descoperiri salvatoare.

Responsabilitatea s-a uitat pe rând la fiecare. Nimeni n-a întors privirea. O privire directă ar fi creat o relație; o relație ar fi creat obligații. Iar obligațiile, se știe, nu pot să apară din neant. Ele trebuie stabilite într-un contract.

A zburat la centru.

Acolo, într-un teritoriu mai larg, cu plante care nu creșteau și nu mureau și nu cereau nimic, un individ semna documente cu o viteză care excludea lectura. Nu din neglijență — din principiu. Cine citește ceea ce semnează, influențează documentul prin simpla cunoaștere a conținutului. Asta produce răspundere, ceea ce produce inconfort. Evident, nimeni nu-și dorește inconfort. 

S-a așezat pe un dosar gros.

Individul a observat-o fără să se oprească din semnat.

— E implementare locală, a spus, cu vocea calmă a aceluia care a mai văzut-o și știe exact ce să-i spună. Noi facem doar cadrul, a continuat sec. 

Cadrul nu poate fi responsabil de ce se întâmplă. Cadrul e cadru.

A așteptat o completare. N-a venit. 

A plecat fără să facă vreun zgomot. Înapoi, de unde venise. 

Zborul i se părea mai greu. Era o oboseală care începea să se transforme în revoltă. 

A cerut să discute cu directorul. 

• Aveți programare? a fost întrebată cu amabilitate.

Nu avea. 

• Ne pare rău, dacă doriți săptămâna viitoare…

S-a întors o săptămână mai târziu, conform programării. 

• Ne pare rău, domnul director a avut o urgență. Dar puteți depune un memoriu. 
• Pentru ce?
• Pentru cererea dumneavoastră. 
• Dar am depus o cerere. 
• Da, dar nu depinde de noi. Ține de biroul de alături. 
• Am fost la biroul de alături. 
• Și?
• M-au trimis la centru. 
• Atunci, mergeți la centru. 
• Am fost la centru.
• Și? 
• M-au trimis înapoi. 
• Înapoi, la cine?
• La dumneavoastră. 

O clipă de neliniște. Apoi, ca prin minune, fața individului s-a înseninat.

• Stați puțin, s-a întors domnul director adjunct. 

În sfârșit, soluția căpăta formă. Iar forma își căuta un nume. 

• Și îmi trebuie programare?
• Eh, nici chiar așa…

Directorul adjunct a ascultat cu răbdare profesională — nu prea mult, atât cât a considerat că se impune. Apoi, tocmai când responsabilitatea a început să prindă încredere, a făcut o eschivă scurtă și pus capăt discuției. 

• Am înțeles, să știți că nu e vina nimănui. Asta e situația. 

A fost cea mai curată lovitură a zilei. 

Pentru prima dată în ziua aceea, nimeni n-a mai trimis-o nicăieri. Situația nu are un nume, nu ocupă niciun birou. Este, dar nu poate fi localizată, individualizată. Responsabilizată. 

A ieșit pe coridor — spațiul acela de tranzit, cu apartenență neclară. Era pustiu, un teritoriu care plutea în incertitudine. 

A bătut câteva clipe din aripi, lovind în gol aerul stătut din jur. 

Nu era pentru prima dată. Căuta doar un umăr pe care să se așeze și să rămână. Un umăr care să nu se ferească o fracțiune de secundă mai înainte, care să nu semnaleze politicos spre cel de alături.

Nu s-a ivit niciunul.

Umărul acesta există undeva. Toată lumea e convinsă de asta. 

Pasărea responsabilității încă îl caută.

Și toți jură că au văzut-o. Stătea exact acolo — pe umărul altcuiva.