— Dumneavoastră pentru cine scrieți? Vă întreb pentru că am întâlnit scriitori ce mi-au dat de înțeles că scriu pentru propria lor plăcere. V-am citit cărțile, aproape că intuiesc răspunsul, dar, totuși, îl aștept…
Bărbatul o privea pe tânăra femeie intrigat și, în același timp, amuzat auzindu-i vorbele. Nu-i dădea prea mare importanță, și asta nu pentru că femeia n-ar fi valorat nimic pentru el, o găsea interesantă, așa, plină de curiozitate cum era, de vreme ce a ținut să-l facă să-i răspundă. În plus, era și frumoasă, având acel exces de vitalitate tipic vârstei. Apoi, ceea ce l-a atras întotdeauna la o femeie, era faptul că răspândea o naturalețe sănătoasă, nedobândită în timp, prin forța întâmplării, ci una înscrisă în gene. Doar că el era prea bătrân pentru ea, mult prea bătrân chiar și pentru lumea în schimbare de azi.
— Am scris tot timpul pentru alții, niciodată pentru mine. Nu e nicio urmă de mulțumire pentru un autor, indiferent ce anume scrie, să producă ceva care să nu intereseze pe nimeni. Sau pe foarte puțini oameni.
I-a vorbit aproape fără să o privească, preferând să-și facă de lucru deschizând și închizând umbrela pe care o găsise pe măsuța din apropiere. Acum însă a început să o studieze pe tânără din cap până în picioare.
A remarcat că, deși nu purta haine scumpe, întreaga ei vestimentație îi acoperea trupul în tonuri fine și perfect proporționate. Rochia de culoare verde, tricotată și destul de scurtă, îi evidenția picioarele albe, cu glezne delicate, iar sandalele cu tocuri mici, deschise la culoare, lăsau să i se vadă degetele micuțe ca ale unei fetițe, cu unghiile vopsite în roșu aprins. De la mijloc în sus purta o cămașă din velur, cafenie, lipită pe abdomen și care îi scotea în relief, un pic mai sus, sânii rotunzi și mari. Ochii negri și genele lungi și adâncite o făceau să pară o meridională veritabilă, în profund contrast cu albeața picioarelor sale extrem de atrăgătoare.
„Iată o femeie cu adevărat frumoasă!”, și-a spus în sinea lui, însă, totuși, nu suficient de încet încât să nu fie auzit de ea.
— Scuzați-mă, ați spus ceva? Sau doar mi s-a părut? Apropo, sunt fericită, dar și un pic emoționată că mă aflu aici, cu dumneavoastră. Când eram mică și citeam diferite povești, mă gândeam oare cum or fi arătând autorii acestora. Mereu mi-i imaginam extrem de bătrâni. Asta pentru că știau atâtea, fără îndoială… Altfel, cum ar fi putut să inventeze toate acele lumi și acele personaje fabuloase din cărțile lor?
— Bătrâni ca mine, ai vrut să spui. Râsul bărbatului, spontan și zguduitor, a făcut-o să nu se simtă stânjenită de replica legată de bătrânețea lui reală, nicidecum imaginată, ca în fabulațiile ei din copilărie, atunci când citea nuvelele sau romanele unor autori având vârste matusalemice în mintea ei.
— Nu am vrut să subliniez asta, că sunteți în vârstă. Nicidecum! Mai ales că pe mine nu m-a interesat vreodată vârsta oamenilor pe care i-am cunoscut. Știți, am întâlnit tineri care erau îngrozitori de lipsiți de vitalitate și de imaginație, încât am fugit mereu de ei. Bărbați, dar și femei, deopotrivă. Poate din acest motiv m-am simțit cel mai bine alături de oamenii transformați destul de repede în adulți, unii dintre ei chiar trecuți bine de prima tinerețe. Mă gândesc că trăsătura aceasta are legătură și cu faptul că am fost crescută, o bună bucată de vreme, de cei doi bunici dinspre mamă.
— S-ar putea, a răspuns bărbatul din fața ei, care acum o privea cu o duioșie neascunsă, de parcă femeia frumoasă de dinainte dispăruse, purtată de aburii unei povești fantastice.
O vedea, iată, ca pe o fetiță, ce-i drept, superbă, dar, totuși, o copilă și nimic mai mult. Fetița pe care el nu a avut-o niciodată, în pofida faptului că fusese căsătorit de trei ori și divorțase de tot atâtea ori.
S-a declarat fericit de metamorfoza femeii din fața lui, de faptul că de frumusețea ei apăsătoare, cât, mai ales, de sexualitatea ei greu de suportat s-a ales, brusc, praful.
„Sunt atât de bătrân pentru ea, încât, dincolo de digresiunile spuse cu atâta bună creștere despre faptul că-i plac cei în vârstă, inclusiv bărbații, m-aș fi rușinat să fiu pus în situația de a o curta cumva.”
— V-am citit toate romanele. Fiecare poveste are morala ei, la început ascunsă, așa, ca o păpușă rusească, dar care în final iese din mister și incertitudine luminând viețile personajelor. Iar femeile croite de dumneavoastră au fost toate frumoase și puternice.
— Exagerați, domnișoară. Puternice au fost cam toate, nu însă la fel de frumoase! La fel ca în viață, fiecare ne mișcăm după gena din care am răsărit și urmând calea ce ne-a fost predestinată.
Și-a închipuit că era încă la începutul vieții, judecând după tinerețea ei molipsitoare, caldă ca un soare primăvăratic și dulce precum o madlenă consumată în tihna unei desfătări la care, la vârsta lui, nu mai putea decât visa. Ar fi putut fi femeia despre care a scris cândva, într-unul din romanele sale, cu foarte mulți ani în urmă, întâlnită, cu adevărat, în orașul de mijloc de Europă, într-o iarnă teribilă, cu zăpezi uimitoare. Pe care a iubit-o mai mult decât pe oricare altă femeie ce i-a ieșit în cale în lunga sa viață. Sau poate că greșește, pentru că, de fapt, le-a iubit și pe celelalte la fel de mult, numai că ea a fost singura femeie care i-a născut un băiat, unicul său copil, altminteri. Și lucrul acesta, vrând-nevrând, contează cu adevărat.
— Ați spus ceva? Scuzați-mă, nu am fost atentă la vorbele dumneavoastră.
— Nimic, nimic, nu am spus nimic draga mea, pesemne că am gândit, ca de obicei, cu voce tare. Mi se întâmplă tot mai des în ultima vreme. Sunt foarte bătrân, ai avut dreptate!
Râsul tinerei femei l-a făcut din nou să viseze la mama unicului său copil, copleșit de asemănarea frapantă dintre cele două, de ochii lor negri cu gene lungi și adâncite și de albeața picioarelor ferme și dureros de frumoase, sortite să rămână pe veșnicie rânduri negre pe o pagină albă de carte.