Andreea face o tură de sală cu farfuria întinsă în mînă. Trece încet pe la toate mesele, de la salate pînă la deserturi, se oprește cîteva clipe la stația de gătit live (tinerelul tuciuriu, în halat alb și cu căciulă lungă de bucătar pe cap, pregătește azi spaghete bolognese), nu i se face poftă și merge mai departe, ocolește alți purtători de farfurii, trage cu ochiul la ce și-au ales ei și nu i se face poftă, ajunge la pînă la urmă la masa cu dulciuri, toate dacă nu colorate fosforescent, atunci sticlind îmbibate în zeamă de zahăr. Ridică din umeri dezamăgită. Se uită înapoi de unde a pornit, se gîndește să mai facă o tură, poate-poate. Stomacul îi ghiorăie, dar Andreei nu-i vine să mănînce nimic din oferta altfel bogată. Adevărul e că le-a încercat deja pe toate în zilele de dinainte, mai ales în prima zi a făcut exces, așa că acum i s-a acrit de ele. Nu știe cum au nimerit așa de data asta, chiar să nu varieze deloc meniul? „Vezi că afară fac pește la grătar,” îi spune Diana. „Dar e coadă deja, nu știu dacă mai prinzi.” Parcă pește ar mînca, e mai lejer și nici nu l-a încercat încă pe cel de aici; nu că ar fi avut cum: e prima dată cînd apare în ofertă. De parcă nu la mare ar fi! În fine, Andreea îi mulțumește Dianei, care vede că și-a umplut deja farfuria de cărnuri suculente. „Am ocupat prima masă de pe terasă. Ne vedem acolo,” îi mai spune Diana și o lasă. Andreea se bucură măcar pentru atît. Au masă pe terasă, la amiază, pentru prima dată de cînd au venit. O să poată fuma liniștită cît timp Rareș, fiu-său, și Diana cu fiul ei Luca vor mînca. Nu-i frumos, dar i se va scuza. Cel mai probabil ăsta va tot prînzul ei, o țigară și o cafea.

 Dar Andreea are noroc. Abia s-a așezat la coadă, că un domn care trece pe lîngă ea se oprește și zice: „Would you like one? I don’t know why I took two.” Are într-adevăr două farfurii, cu cîte un pește mare prăjit pe fiecare. Amețită de căldură și, da, de foame, Andreea zîmbește automat și întinde mîna după o farfurie. Nici „thank you” nu zice. Domnul amabil – de vîrsta a doua, elegant, cu ochi albaștri – zîmbește și el și pleacă spre sala de mese, cu mîna acum liberă strecurată în buzunarul pantalonilor lungi de in.

 Rareș e deja la masă, și-a luat, desigur, spaghete. Luca stă lîngă el, are farfuria plină de cartofi prăjiți și atît. Amîndoi se joacă pe telefoane. Andreea înțelege de ce s-au așezat de acea parte a mesei. Acolo, soarele nu le transformă ecranele în oglindă. Ea se așază în fața lor, lîngă balustrada terasei. Doi metri mai jos, piscina e mare și perfect albastră și goală.

 Cînd vine și Diana – a reușit cumva să mai pună un moț de carne mormanului de pe farfuria întinsă și în cealaltă mînă aduce o farfurioară cu pilaf – se aude din nou huruitul ăla asurzitor. S-au obișnuit cu el, nu se mai sperie nimeni. Rămîne curiozitatea. Aproape toți cei de pe terasă se ridică în picioare și vin la balustradă, la marginea copertinei. Ies aproape alergînd și cîțiva din sala de mese. Cine și-a luat ochelarii de soare și-i pune la ochi, ceilalți fac palma streașină. Huruitul crește în intensitate, imediat le vor vedea. Da, au apărut. Sînt în formație de trei, ca trei păsări, una șefă, în față, celelalte două urmîndu-le pe flancuri. Trei avioane de luptă, probabil americane, poate israeliene, îndreptîndu-se spre Iran. Rareș s-a uitat prima dată pe aplicația Flightradar24 și a lămurit problema. Acelea erau americane. Abia apar pe cerul mare și perfect albastru, că și dispar la orizont. Îl brăzdează ca trei stele căzătoare, îngropînd lumea în mugetul lor. Liniștea se lasă apoi încet, rumoarea turiștilor care înlocuiește urletul avioanelor se stinge și ea în scrîșnet de tacîmuri și plescăituri.

 „Mă duc după o cafea”, anunță Andreea. „Mai vrea cineva ceva?” Băieții au deja paharele pline cu Cola. Diana zice: „Tot o cafea, te rog.” Andreea nu cere detalii, știe că Diana o bea fără zahăr, fără lapte. „Să-mi păzești peștele”, spune Andreea. Că poate îl mănînc, continuă în gînd.

 Ei își aduce de la aparat un dopio și cu zahăr, și cu puțin lapte. Se așază înapoi cu spatele la piscina în care n-a făcut baie deloc – și nici n-a văzut pe altcineva să facă, toți le folosesc pe cele de lîngă mare, cînd nu folosesc chiar marea – și își aprinde o țigară. Băieții au treaba lor, ciugulesc cu ochii în telefoane, Diana și-a atacat farfuria, a început cu moțul, așa că Andreea se bucură de liniștea de la masă, trage un fum, soarbe o gură de cafea, trage încă unul. Peștele din farfurie o privește cu reproș, de parcă ar ști că sacrificiul lui a fost zadarnic, că Andreea nici nu se va atinge de el.

 O ustură pielea de la cît a stat la soare și știe că peste cîteva zile, întoarsă acasă și reintrată în ritmul adevărat al vieții, va începe să o mănînce. Degeaba s-a tot dat cu cremă de protecție; dintre toți patru, tenul ei e cel mai sensibil. N-ai zice, căci nu se roșește, dar e ca și cum sub stratul de deasupra ar mai avea un rînd de piele și acela se roșește și începe să usture. Iar apoi o va furnica tot mai tare, iar ea se va scărpina tot mai tare, pînă cînd chiar va ajunge cu unghiile la stratul adevărat, și atunci va sîngera.

 „Tu chiar nu mănînci nimic?” întreabă Diana și, înainte ca Andreea să bălmăjească un răspuns, ceva trece cu viteză pe lîngă tîmpla ei, simte o atingere deloc tandră pe obraz și, instinctual, închide ochii. Cînd îi deschide, buimacă, vede farfuria goală. Băieții rîd și țin telefoanele ridicate. Diana a dus mîna la gură, dar e clar că rîde și ea. Stă întoarsă spre Andreea și privește în spatele ei. Oameni de la celelalte mese au întors și ei capul, se uită parcă spre Andreea, unii au și ei telefoanele ridicate, fac poze, filmează.

 Speriată, încă simțind acea atingere pe obraz, Andreea se întoarce pe jumătate. Pe balustrada terasei stă un pescăruș mare cît o găină. În plisc ține peștele Andreei. Ochii lui continuă să o privească cu reproș, dar ea nu-i mai vede. Andreea are ochi doar pentru pasărea aceea superbă. „Ce frumusețe!” șoptește și glasul ei sperie pescărușul, care își ia zborul pe deasupra piscinei, face o întoarcere în dreptul scenei din partea opusă, se întoarce spre terasă – Poate vrea să mi-l aducă înapoi, gîndește Andreea -, dar la jumătatea drumul peștele se frînge, îi cade din plisc și aterizează cu două plescăituri în apa perfect albastră. Pasărea se face nevăzută, țipînd nervoasă, iar jumătățile de pește se scufundă încet pe fundul piscinei.

 Andreea nu stă pe gînduri. Se ridică de la masă, coboară treptele terasei, se descalță de șlapi la marginea apei, își trage peste cap sarafanul și rămîne doar în costumul de baie. E vag conștientă de grupul de turiști care s-au adunat la balustradă ca la circ. Nu știe de ce o face, nici nu se întreabă, își dă doar seama că e în apă și că apa e prea adîncă și că ea nu știe să înoate bine, dar e plăcut, pielea n-o mai ustură, nu mai simte nici foame, plutește în jos spre peștele care i-a fost furat din farfurie și pe care ea trebuie să-l aducă la mal. Se apropie de el cu ochii deschiși, îl prinde cu ambele mîini, în fiecare cîte o jumătate, și începe să dea tare din picioare și din brațe.

 Cînd ajunge la suprafață și reușește să se agațe de bordura piscinei și, victorioasă, vrea să depună peștele pe uscat, vede că din el n-au mai rămas decît niște oase.

 „Lady! Lady! Are you okay?” aude un angajat al resortului, probabil salvamarul de serviciu, apoi îl și vede. „I’m sorry”, spune Andreea și, fără să-și dea seama, continuă în română: „Am salvat doar oasele.”

Paleu, 17.04.2026