O plimbare cu un sucub

El stă în balcon și fumează
și mintea lui plonjează
în altă lume…
și se înfioară
când jos aude vocea ei care-l întreabă:
– Vrei să vii cu mine? mi-am pierdut cheile…
– Acum? răspunde el nehotărât.
Și ea îi simte nehotărârea și oftează…
– Lasă, mă descurc și singură…

Acum îi pare rău că nu a coborât s-o însoțească.
Se știu de atâta timp… nu mai contează.
Și iar o-aude jos după un timp, zicând:
– M-am rătăcit, nu vrei să vii cu mine?
În goană el coboară și o ia de mână,
și ea îi spune: e un loc în grădină
unde mă rătăcesc mereu.
Și râd amândoi ca doi adolescenți
când nu e cazul.
Printre copaci e întuneric
și încă ceva, mai straniu, ce-i trage
în grădină, unde ea mereu se rătăcește.
– Vezi, spune ea, din locul ăsta nu putem ieși;
nu ți se pare bizar că nu găsim cărarea?
– Tu vezi ceva?
– Da, văd ceva printre copaci;
o pată albă, un fel de ceață.
Și iarăși râd și nu pot să-și explice
cum se întâmplă asta.
Și merg așa mai departe prin grădina
scufundată-n noapte
care seamănă, acum, mai mult a parc.
– Tu știi cum să ajungem la amfiteatru?
Și iar îi umflă râsul.
– Da, zice el, și arată cu mâna prin întuneric
și ea îi spune: ți-a dispărut mâna în întuneric,
cum poți să vezi ceva? Hai, zice el, ai încredere
în mine. Și amândoi se prăpădesc de râs.
Încă puțin și am ajuns, îi spune el.
Și trec pe lângă ceva înalt din piatră
și ea tresare: ai telefonul la tine?
Aprinde lumina! Nu-l am, îi spune el șoptit.
Nici eu… dar cum am putut pleca, așa, fără lumină.
E o statuie de piatră aici sau ceva rece
peste care nu pot trece, zice ea.
– Nu-i nimic, ți se pare. Ia-mă de mână
și hai după mine, amfiteatrul e aici, aproape.
– Uite-l, zice ea, pâlpâie o lumină acolo.
– Da, ai văzut c-am ajuns.
– Descuie, te rog, ție nu-ți tremură mâna,
zice ea, și iar îi pufnește râsul.
– Dacă am avea un telefon ar fi simplu.
Să pleci fără telefon e un dezastru.
Suntem două catastrophe…
– Ce nu se pot opri din râs, îi spune el.
– Și asta, dar și altceva.
Și el îi deschide ușa să poată intra.
– Tu vezi ceva, vezi ce văd și eu?
– Nu, ce să văd?
– Lumina asta albastră ce înfășoară
scaunele goale rămase singure…
Și scaunele goale par ocupate,
toate, de ceva translucid.
Și iar îi umflă râsu.
– Poate că ei ne văd acum și nu spun nimic.
Ne lasă să coborâm pe scenă.
– Până la urmă de ce am venit aici, întreabă el.
– Cum adică de ce? Nu ți-am zis?
– Nu. De ce?
– Mi-am uitat eu aici un căluț de mare…
Și iar se prăpădesc de râs…
– Hello, hello, zice ea, suntem aici căluț de mare.
Am sosit!
Dar ei sunt surzi și muți.
Și nici râsul nu îi mai îneacă
doar o apă rece, adâncă și sărată.
Privite de jos, din scenă,
par două stafii cu hainele rupte
ce se ridică prin apa clară și mută.
Înoată spre ușă prin lumina scânteietoare
și-albastră ce iese din scaune.
Mai au un pic și sunt la ușă,
dar apa e mult mai sus, și parcă urcă și tavanul
împins de apă. El trage tare de ușă
și apa stă blocată ca și cum ar bloca-o
un zid invizibil de sticlă.
Ea iese, e udă toată și trage ușa după ea.
Și o încuie.
El dă din mâini în apa rece și sărată
și groaza și uimirea i se văd pe față.
Ea-i zâmbește din holul sigur ce-i desparte,
și mâna și-o lipește de geamul ușii
și-n palmă îi apare, încet, cum înflorește o floare,
un căluț de mare albastru și strălucitor.
Ea îl privește acum de-afară și vede
cum ultimele bule de aer se risipesc în apă…
și fața lui uimită devine tot mai verde.
Ea încuie ușa.
Și dispare în noapte.