Mona Aicha Masri

Am trăit și crescut la Bogyiszló – da, cea cu piparca -, acum locuiesc la Budapesta. Sunt pastor reformat, fiind atât fondatoarea, cât și lidera asociației ELTE Misszió. Textele mele în proză apar din 2016 în reviste precum Alföld, ÉS, Litera, Látó sau Műút. În 2022 poeziile mele au fost selectate în programul de mentorat din Szigliget, fiind supervizate de András Visky. În 2025 primul meu roman a fost selecționat între primele zece pe lista Premiului Petri, ca în 2026 să câștige o bursă literară Móricz Zsigmond. Romanul este la tipar și va fi lansat la începutul lui octombrie.
Sunt redactor șef la revista teologică protestantă thema21.hu


Nu e cazul să crăpi din orice

Există o profundă ambiguitate în experiența iubirii împlinite. Iubirea împlinită este fericire extremă și sfârșitul fericirii. Separarea este învinsă, dar fără separare nu există iubire, nu există viață.

(Paul Tillich: Love, Power, and Justice)

Totul este o chestiune de narațiune, spun eu și mă întind pe spate pe canapeaua albastră. De exemplu, dacă noi acuma. Înțelegi, e despre noi. Presupune că avem ceva în comun. Vii aici? Hai sub pătură, am făcut-o un pic cu ruj.

Așadar, dacă te gândești în urmă, ne gândim la Jeder, când ne-am întâlnit prima oară. Stăteai acolo și beai cafea, cămașă albă, blugi. Am băut și eu cafea. Și apoi am băut împreună cafea. Da, știu, știu că am întârziat. Nu-mi cer scuze.

Așadar, atunci când am băut cafea la Jedermann. Un bărbat și o femeie care beau cafea, femeia se așază lângă bărbat, bărbatul așteaptă în timp ce se joacă cu colțul meniului laminat. Sau vorbesc doi teologi. Sau doi pastori vorbesc. Bine, ăsta ar putea fi începutul unei glume, hai să rămânem cu cei doi teologi. Ideea e că te-ai simțit foarte jenat. Dar da, ți-a fost jenă, abia mi-ai suportat privirea, ai bâjbâit la colțul foii laminate. Să suporți o privire, ce prostie.

Chelnerul cu părul rasta credea că e un rendez-vous. Credea că este o primă întâlnire tipică la care femeia vine în costum albastru închis, bărbatul luând-o la lejer, vorbind vrute și nevrute. Vorbeam vrute și nevrute. El nu avea cum să știe dacă femeia a fost la slujbă și a venit de acolo îmbrăcată la costum. Haine de biserică. Doar așa, putea să-i treacă prin minte. Sau doar i-a clipit scurt așa prin imaginație, nimic interesant, o pereche obișnuită, mâini stângi gesticulând cu fervoare, iar pe mâna ta ceasul se zgâlțâia. Să trecem rapid. Poate a observat și verigheta de pe mâna mea. Să trecem.

Îmi plăcea mirosul tău care mi-a rămas pe încheietura mâinii. Am mirosit-o zile la rând. Acolo, în Jeder, mi-a trecut prin minte să mă pun la pian, să te impresionez. Cum dau din pedale.

Mi-ai spune ceva frumos, nu, nu prin cuvinte, ci așa, cum spui și acum, mușcând buza de jos. Rămâi așa. Eu aș da doar din mână și degete, nimic deosebit, memoria mușchilor, am cântat la pian mulți ani, învățam pe vremuri de la o rusoaică, îmi amintesc de freza ei pixie și de accentul ei. De stranietatea ei. Ochelarii ți-au strâns privirea, e mai bine așa.

Poate nici nu este vorba de narațiune, ci de narator. Peste o sută de ani, după ce ajungi mare teolog. Monument, statuie de bronz cu ochelari precum a acelui episcop, nu îmi mai aduc aminte cum îl cheamă. Ba da, Ravasz îl cheamă. László Ravasz, acolo, în curtea teologiei. Oare mai e acolo și după reconstrucție? Îl duceau peste tot, nu mai știu nici eu.

În pivniță? L-au dus în pivniță? Nu cred, patru cauciucuri de iarnă, un sac de cartofi și episcopul. Deci, peste un secol, când vei ajunge mare teolog, vei fi scris.

Mă pasiona cum arăta. Ravasz. Stătea zile întregi în curtea teologiei, pe cap cu un sac negru, de parcă era dus la execuție în timp ce el aștepta dezvelirea. Sau poate înseamnă același lucru.

Nu știu la ce mă așteptam. Clădirea cea nouă e groaznică, ca una de birouri, piața nu duce nicăieri, arhitectură bazată pe indicatoare și portari grași, zgomot închis între pereți în loc de muzică. Nimic. Improvizație de undeva unde muzicienii nu se cunosc între ei, vin de departe, nu știi, trage din ochi și apleacă capul. Ai observat că îți crește păr pe urechi? Des, bun de pieptănat, tare. Îl tunzi?

Doar atât. Nu mai apăsa. E deja îngălbenită. Lasă-mi mâna!

A fost dezvelită până la urmă și nimic. Dezvelire, devoalare, deci apocalipsă, mă-nțelegi. Ochelari mici rotunzi, privire fără expresie, drept înainte de parcă l-ar fi văzut la optzeci de ani pe femeia cu care, la douăzeci de ani, seară de seară. Ochelarii aceia mici și rotunzi i-au făcut privirea mare. Și renumele. Până și chelia a trecut în statuie, în bronz, ai putea face ceva și tu cu ea.

Precum șoarecele Mickey. Pieptănarea continuă este amânarea conflictului. A asumării.

Crezi că la optzeci de ani vom mai avea treabă unul cu altul? Voi fi acolo să simt cum miroși a bătrân? Bătrânii au un miros specific, ei și bebelușii. Ceva din lumea de dincolo.

Deci, când vei fi mare teolog, după ce mori, vei fi, nu te îndoi. Te vor înconjura tinerii elevi-teologi, cu halate adecvate, până sub genunchi, cu costume aiurea de bacalaureat, cravate câș, câteva cuvântări și cântări și vei fi umplut de coroane.

Din alea micuțe și uscate.

Știi?!

Rapid, ca nimeni să nu întârzie de la ora de etică care vine. Poate vei scrie tu un curs de etică numit după fiul tău. Numai găsește un nume mai simplu pentru el, Nichomacos.

Îmi place cum râzi. Cum? Eu? Eu nu pot face asta.

Chiar dacă câteodată mi-ar plăcea.

Măcar să mă joc cu ideea.

Vei fi lectură obligatorie, ideea de bază fiind: libidoul n-are opreliști. Nu te pune peste mine, nu primesc aer.

Așadar, când vei fi mare teolog, cu operă cât casa, știi, precum autorii paleocreștini, vei fi arătat, nu și citit. Scrii câte ceva de dogme, expui ideea că între etica calvinistă a recunoașterii și concepția catolică nu există nicio diferență. Cumpărăm casă pe credit sau adunăm banii. Pe credit te poți muta imediat.

Ce spui?

Nu ne-o poate lua banca. Sau după tine o primim doar așa, de ochi frumoși.

Ochi frumoși, zic.

Și câteva scrieri mai populare, predicațiuni existențialiste, normal. Influență Tillich, evident. Schleiermacher, Schleiermacher, un nume elastic. Schlecher? Șmecher?

Desenul cela cu leul tu l-ai cerut de la tatăl tău? Sau el? De la sine însuși?

Un animal pentru fiecare copil?

Și fetele? Îi lipsește un dinte, cu atât mai haios.

Când mă înveți să desenez?

Eternitatea e a noastră.

Crezi că pe mine mi-ar plăcea?

Ar zice că băiețașul lui rebel a dat lovitura din nou și sunt o nouă revoltă împotriva convențiilor. Ar mângâia mâna mamei tale de pe mânerul oalei înflorate cu supa aburindă, scumpa mea, nu facem scandal, nu ne opunem, așa se termină mai repede.

Când?

La prânzul în familie. Și cu ce să mă îmbrac?

Pe de altă parte, nu vom fi eternizați în scris. Relația noastră. Chiar dacă știu că undeva este deja scris, sigur în jurnalul tău verde, în cel cu sfoară. Bine, știu, este vorba de un jurnal teologic, nu vii tu acolo cu Jurnalul Meu Drag, cerul este cenușiu, iarba a dispărut, după care începi să te bâlbâi despre cât de tare suntem eu și tu.

Simți răsuflarea mea pe obrazul tău?

E fierbinte?

Ai scris de trei ori numele meu sus în colț. Unul sub altul. Cu roșu. Asta înseamnă că suntem împreună? Glumesc. Înseamnă mai mult? Ceva și mai groaznic?

Nu, nici pomeneală. Era aruncat acolo și am dat cu ochii. Întâmplător, ca toate în viață.

Ninge. Auzi? Nu mă eschivez, dar este deja martie. Taci!

Se aude ninsoarea.

Așadar, dacă un student va scrie despre tine, teolog al secolului douăzeci și unu,  în teza sa de specialitate, despre noi nu va pomeni, nu va scrie despre privirea ta directă și ascunsă în același timp, incapabilă de răspuns, de clipele tale cu privirea strâmbă.

Și nu mi-ai plătit cafeaua!

Nu, nici vorbă. Mi-a plăcut Tillich cum a pus-o pe Hanna, soția, să cumpere bilete la balul unde și-au dat întâlnire. Bine, nu direct el, dar înțelegi, nu. Da, am început să citesc From Time to Time. Aproape imposibil de procurat.

Știu, dar dactilografiată.

Ochiul meu rezistă, eu nu. Măcar nu-ți plătesc eu cafeaua. N-o vor traduce în maghiară în veci. Nu te mai uita, am zis că am dat cu rujul. Altfel nimeni nu ar citi Tillich. Oricum nu marii apărători ai moralei. Tu îl citezi undeva?

Tillich nu a fost un martir, iar mai nou sunt cu toții.

De aia nu va scrie studentul despre noi. Că are demnitate. Nu ține de subiectul tezei, e viață privată, nu știință. Autorul poate fi separat de opera sa. Și cu atât mai mult iubita autorului.

E tare cuvântul iubită, nu? Nu cuprinde asta. Cum adică ce? Păi, că doi oameni, un bărbat și o femeie. Doi teologi. Doi oameni vorbesc. Mai precis, unul vorbește, iar celălalt. Ești obosit? N-o da deoparte, că mi-e rece. Bagă-te sub ea, dar nu-o da jos.

Acum e ușor, pe vremuri martirii erau executați.

De fapt e groaznic, fiindcă nu mai sunt limite. Ce tot faci? Nu acolo, am o jenă la gât.

Îmi imaginez tânărul pietist cu ochi strălucitori care te va scrie. Scrie din tine. Cor la sfârșit de săptămână, slujbă aici, slujbă acolo, întâlnire cu tinerii, sfârșit liniștit de săptămână. Știi, tipul acela care la împărtășanie își urmărește, uite, așa, cu degetul pe burtă, drumul pâinii până în stomac.

Nu râde!

Lasă-mi șosetele. Și tu erai la fel, clipeai mărunt din ochii tăi mari, după care te-ai logodit cu aia. Cum o chema?

Ar scrie teologie practică, analizând dintr-o perspectivă anume felul predicii. Din perspectiva eliberării de angoasă. Simți angoasă când sunt cu tine?

Multă?

Dar cum, doar așa obișnuit?

Cum simt și eu?

Gagica aia va vorbi despre tine mereu ca despre tipul acela cu miros mentolat cu care nu m-am măritat. Imaginează-ți cum povestește fetei sale, batiste galbene ude, se mai întâmplă, era cât pe aci, dar m-a înșelat. Tu vei fi bărbatul acela. Cu asemenea bărbați nu ne complicăm, fetița mea!

Asta îmi place tare. Că începi cu șosetele. Cu picioarele. Cum mă pupi pe laba piciorului. Sigur sunt femei pentru care tu ești soțul ideal. Toți sunteți soți ideali pentru cineva. Te liniștește ideea? Ești al meu?

Sunt proiecții, pereți albi.

Așadar, dacă un teolog va scrie despre tine, n-ar avea cum să pomenească că te dai la o femeie măritată. Ce te uiți așa? Te dai! O narativă ca oricare alta.

Normal, nu te dai, asta indică o singură direcție. Unică. Sau ar scrie că e vorba de o relație intelectuală, doar vorbim despre Tillich, Freud sau Csernus. Mare pas în spate ultimul. Ucidem erotica în munca comună.

Îți mai aduci aminte când am spus asta? În mână cu o bere roz, Lady Gaga cântând: I want your ugly, I want your disease, I want your everything as long as it’s free… așa, nu mai am nici voce. Iar spuma ți-a căzut pe pantofi.

Încercam să te conving sau încercam să mă conving? Erosul creativ. Actul creației. L-am ucis prin muncă. Să-l omor pe Eros prin desfacere. Toată lumea face asta. Nu poate accepta, îl desface, te face sfânt, nu în sens autentic, teologic, ci sfântul așteptat de o lume întreagă, pios, asta e, vei fi pios, nu produci anxietate. Eu voi fi atunci o notă de subsol pe pagina x a monografiei. Times New Roman, de zece, italic.

Dar e posibil să fi scris de o fetiță simpatică, să apari ca ultimul dintre copiii numeroși ai unei familii reformate, ani de privilegii pentru copilul cel mic, crescut pe lapte matern, bogat în calciu și în vitamina B, după care vine frățiorul cel mic. Privilegiile s-au dus, viața devine o luptă pentru recuperarea iubirii materne primare, de aici afacerile cu femeile. Îmi place când de furie îți cresc ochii.

Micuțul Oedip devine atent. Aș intra și eu undeva între k și n al aventurilor tale cu femei. Povestea lui Josif. A fost norocos că a fost aruncat în fântână. N-a mai fost șocat de nașterea lui Beniamin în Egipt.

Poate vei fi scris de cineva care realizează că opera are în spate viața, își dă seama că asta ține de scormonirea vieții private. Pornografie. Sau și mai simplu, nu vrea să diminueze opera. Nici tu nu vorbești de viața privată a lui Tillich, de cum își înșela nevasta. Era mare amator de pornografii. Îmi imaginezi cum citește până noaptea târziu în bibliotecă. Nu Tillich, ci monograful tău. La o lampă tipică de bibliotecă cu sfoară, sticlă verde și lumină rece. Stă măcinat de nehotărâre, mă pune în notă, subliniază, după care delete. Se teme de astfel de situații. Care vorbesc de realități și dorințe. Sau, pur și simplu, nu se complică. Ce?

Eu complicația? Sau chiar tu? Ca să nu cumva…

Relațiile dintre iubiți, habar n-am care este formula corectă. Despre asemenea relații se vorbește în transă, puls mărit, ochi căscați, buze deschise, linse ușor, după care mușcate. Și care devin plicticoase tocmai când sunt povestite. Demascare. Apocalipsă. Când termenul de iubit nu mai indică o stare, ci un rang.

Toate poveștile sunt la fel, se schimbă doar numele.

Normal, am putea lua în nume propriu, să-l scriem noi. Mai bine eu, decât tu. Tu te-ai da în filozofie, ai scrie ceva de genul că există un profund dublu sens și în experiența iubirii împlinite. Fericirea este totodată sfârșitul ei. Sau fericire extremă.

Și sfârșitul fericirii extreme? Sau a fericirii. Nu mă strânge atât de tare. Ești nerăbdător. Stai, nu așa. Cum adică îmi interzici. Să-l scriu?

Aș scrie că separația a fost învinsă.

Fără separație nu există iubire.

Nu există viață fără separație. Nu fac mișto. Bine, un pic.

Soluția? Tu crezi că există o soluție? De ce crezi că m-aș căsători cu tine? Ok, dar tu vorbești cu soțul meu.

Gard alb de scânduri, iarbă proaspăt tăiată și golden retrieverul.

Nu-i adevărat că scriu nasol despre bărbați.

Bine, atunci la optzeci de ani, după moartea ta. Nu folosesc numele tău, numai inițiala M. Pe cuvântul meu!

Mai am nevoie doar de rândul de introducere, ceva despre faptul că totul este narațiune sau narator sau ceva de genul.

Traducere de Lajos Notaros



Articole din aceeași categorie

2026-08-10T12:59:35+00:00August 10, 2026|LAJOS NOTAROS, LITERATURĂ, TRADUCERI|
Go to Top