Cu vreo două decenii în urmă salutam cu un entuziasm exagerat apariția primului teatru independent din România. Părea un ACT de curaj. Fondatorul lui, unul dintre cei mai cunoscuți actori de la noi (făcuse film și peste ocean!), avea toate șansele să atragă fondurile necesare finanțării unei veritabile independențe artistice. Ne ca exemplul lui să facă școală. 

Timp de ani buni, independența noastră teatrală a rămas o piesă într-un act. Iar ACTul s-a apropiat tot mai mult de condiția unui teatru particular de repertoriu. Sună paradoxal. Cu multe spectacole de înaltă ținută artistică, dar de o diversitate stilistică și de mesaj atipice pentru un teatru independent. 

Sigur, la modul general se poate spune că suntem independenți. Între timp, chiar  și cronicarii din generația mea s-au obișnuit cu nuditatea pe scenă, cu limbajul licențios, cu „masacrarea” clasicilor sau cu dezamorsarea contemporanilor. Nu prea mai strâmbăm din nas la nimic. Mai ales că nici nu prea mai dă bine să strâmbi din nas.  

Suntem liberi să credem în orice, să spunem orice, să jucăm orice. Să ne jucăm de-a orice. Inclusiv de-a independența. Pentru că independența nu înseamnă nici pe departe doar lipsa cenzurii ca instituție. Înseamnă independența față de ideile prefabricate și de clișeele cu care suntem bombardați din toate părțile, pentru a fi manipulați într-un sens sau altul. Înseamnă independența față de mode, față de opinia publică, față de piață, față de (in)corectitudinea politică etc. etc. 

În teatru, înseamnă în primul rând independența față de teatru. Mai exact, față de teatrul subvenționat. Care plătește salarii, care acoperă cheltuielile de producție, care-și răsfață artiștii cu cabine și cu cabiniere, cu ateliere, cu mașiniști etc. În sfârșit, să presupunem că nici directorii nu au niciun interes extra-artistic, nici obligații față de ordonatorii principali de credite. Și că nu se amestecă nici în alcătuirea distribuțiilor. Că ar fi un teatru ca afară. Păi cum să nu vrei să depinzi de un astfel de așezământ?

Și totuși, lista marilor vizionari ai teatrului de pe planeta noastră care au preferat să creeze în afara sistemului subvenționat e lungă. Pentru că vizionarii au viziune. Și atrag în jurul lor alți câțiva artiști care simt la fel, gândesc la fel – le împărtășesc viziunea, adică. Și atunci se poate întâmpla ca Ariane Mnouchkine și teatrul ei du Soleil să repete și doi ani, uneori în spații neîncălzite (iarna), să rămână în urmă cu chiria, să facă datorii, mă rog: să tragă mâța de coadă. (Sigur, după ce spectacolul iese, ei vor avea cu siguranță cu ce să-și plătească datoriile. Aici ar fi o diferență, o să spuneți. Și este. Dar și o doză de risc.)

Așadar, ca să faci teatru independent la nivelul ăsta trebuie să simți nevoia de independență. Adică să fii alergic la orice tip de constrângeri, oricât de discret, de decent și de elegant s-ar manifesta ele. Prin anii 80, Terrence Nightingale scria, că, în deceniul precedent, trei companii independente schimbaseră fața teatrului britanic: Complicité, Cheek by Jowl, Shared Experience. Și o schimbaseră în bine.

Ei, dar între timp avem și noi o mulțime de teatre independente. Oare există chiar atât de mulți artiști, în teatrul românesc, care simt nevoia de independență, în sensul sugerat mai sus? 

E de presupus că majoritatea copleșitoare a actorilor din teatrele nesubvenționate nu simt nevoia de independență, ci sunt independenți de nevoie. Că n-au încotro. Și visează să lucreze la stat. Independenți care visează la dependență. Adică la un venit lunar garantat, care să le permită un trai cât de cât decent. Ceea ce e de înțeles.

În România avem 14 facultăți de teatru care scot anual aproape 200 de absolvenți cu diplome de actori, și doar câteva zeci de teatre naționale și de stat, cu trupe stabile și actori cu contracte pe durată nederminată. În condițiile acestea, pentru aceia dintre absolvenții care chiar vor să facă teatru, structurile independente sunt singura soluție. 

Și totuși: e bine că avem, în sfârșit, atâtea teatre independente. Multe au reușit să se emancipeze în relațiile cu patronii de cluburi sau restaurante care le ofereau un spațiu și le cereau în schimb să facă lumea să râdă. În anii din urmă, unele dintre ele au început chiar să-și contureze o identitate proprie, să-și atragă colaborarea unor regizori de valoare. Și au ajuns să fie băgate în seamă și de Festivalul Național de Teatru sau de instanțele de premiere mai importante. Și să-și formeze un public al lor.

Probabil că e doar o chestiune de timp până când or să apară și la noi trupe independente de talia unor Gardzienice, Told by an Idiot, Katóna Jozsef, Wooster Group, La Fura dels Baus...