Maya Vramiță

Casa de oaspeți

Pregăteam arsenicul rodnic
și-aud două-trei bătăi la ușa mea:
Invitați neașteptați,
căutând pe nepusă masă să intre la mine-n casă. Bine au și venit!
Zero plocoane, credeam, asta-mi mai lipsea,
și-i scăpă unuia pe podeaua frântă o scrisoare nesemnată;
nu se aplecă s-o ridice,
ca și cum era menită să pice. Îmi șopti:
„Nu ești pregătită”.
Și, ieșind în ploaia poluată,
coborând spre râu, stropind fața întunecată a apei, pe măsură ce se îndepărta,
auzindu-l înălțându-se,
noaptea îl găzdui râzând.

Ceasul de bucătărie bătea 00:33, jar în vatra purpurie; Individul rămas îmi ceruse un pahar, apă cu bule,
și niște cuișoare pentru o durere de dinte. Casa era măturată violent de tăceri,
totuși vizitatorul era tratat onorabil
după părerea mea, deși nu prea vorbeam. Îl întrebasem dacă s-a pierdut;
mi-a răspuns un categoric « nu »
și mi-a dat o cărticică, „Acatistul unui Sfânt”:
„spală tot noroiul din trupul ostenit”; aproape că l-am și crezut.
Își băuse paharul încetuț, pe masă lăsând doar biletul, și s-a ridicat, gata de plecare, spunând:
Drumul duce-n jos la vale
de la ușa ta-ncepând, focul, cina, glasuri dulci, mai o noapte și te duci!

August

E vară,
papagalii fluieră descreierați, imitând stăpâni neajutorați.

E vară,
și-mi cântă Rebetiko; pe coastă
răsună-n piept și-n refren un viitor obscen.

E vară,
mă gândesc la un clișeu latinesc: e clipa s-o trăiesc,
cu malurile apei
care se sparg de stânci și iar vin înapoi.

E vară,
și știu că-i pe sfârșite;
mă-ntorc acasă cu buzunarele rănite, obosite de atâtea ispite,
dezgolite.

E vară,
de fapt –
imediat e toamnă, cu coduri fiscale,
fără drumeții aristocrate;
mă gândesc la contribuții sociale și la impozite locale.

E vară, noi știm:
minciunile pot cumpăra vremelnicia,
un ultimatum care se termină avid în sălcii și iarbă verde.

E vară,
floarea-soarelui s-a îmbătat cu un dinamism ciudat;
eu îmi port ochelarii de soare în ploaie, cu gândul la croaziere și fructe de mare.

E vară,
și stau de veghe în lanul de secară.
Se simte atât de copleșitor să îmbătrânești: doare ca un glonț pentru o domnișoară
să te privești în oglindă și să devii murdară.

A fost vară!
Mi-am spart Ray-Ban-ii de niște stânci, temperaturile scad ca piesele de domino, și încerc să-mi amintesc de prieteni privind peste mile întregi
unii-s la facultate, alții-n libertate;
pare că ăsta-i norocul cerșetorului.

John Wayne

Mă gândeam la neoplatonism, știi,
cum a influențat ceea ce iubim noi atât de tare?
Și am ajuns cumva la tine
și-mi dau seama că n-ai fost niciodată
prea departe de mine.

Fotografiile de pe pereți taie ca o sârmă ghimpată; îmi dau seama,
dacă aș elabora… La operă,
Sonata da chiesa,

iarăși ajung cumva la tine și-mi dau seama că ești
și-n spatele cortinei,

așteptând să mă ridic.

Într-un western
făcusem popcorn în unt și l-am văzut la televizor, mereu înfruntând lumea sau alergând după o fată; și-mi dau seama
cât de mult te complici.

Eram într-un anticariat.
Ce ți-ai fi luat?
Și-mi dau seama că Wilde n-ar fi fost la fel fără tine.

Ascultam Zeppelin
și mă gândeam cum am fi fredonat sau ceva din Sting
am fi dansat…
și-mi dau seama că, fără tine,
„nici eu în toate mințile nu sunt”.

Aș fi vrut să alerg către tine în clar de lună,
căzând să te cuprind,

și-mi dau seama că, fără tine, cu siguranță
mi-ar fi fost mai bine.

Ataraxia

Și-ncerc
triunghiul semiotic,
biometricele se îmbunătățesc.

Inteligență nouă din stânga-n dreapta.

Și-ncerc să pictez un peisaj, un vis spulberat.
Și-ncerc să înțeleg inducții,
deducții.

Îmi bat capul cu definiții, superstiții,
și-ncerc să înțeleg minunata lume nouă.

Le vom înghiți cu toții într-o zi, o să ne afundăm între ruminații anxioase,
scoarța terestră
părăsită de speranță.

Și-ncerc să zbier
poate pentru viața care putea fi, înainte să ajungem în dedesubtul subjugării popoarelor.

Știrile,
colonizarea în masă și planeta roșie.
Și-ncerc să văd dincolo de empirism.

Mă apasă
și simt că mă înec,
dar am promis că n-am să disper în timp ce
oamenii dezamăgiți se țin de sticle.

Isteric
și-ncerc să produc o reacție chimică și poate o să-mi crească aripi

ca să nu afund
picioarele dezechilibrate.

Și mă apucă un raționalism inutil,
lumini stroboscopice, și-ncerc să mai privesc câteodată
pe Cine slăvesc.

L’école du libertinage și un tango post-mortem

Mercur în retrograd, Venus în blănuri;
știi că n-am treabă cu sintagme, horoscoape și cu Wanda nu vreau să mă asemăn.

Diferite culori,
pictate din lacrimile noastre, se supun unui tablou anarhist, sadomasochist.

Societatea degradantă, babiloniană,
cum a ajuns atât de oarbă?

Tarot,
haremuri, neomarxism, ezoterism…

Investiții și dealeri, soți și amanți reci
și hârtii de duminică.
Crai de Curte Veche în clasa întâi.

Hoinărești undeva prin Câmpiile Elizee?
N-ai să ajungi unde trebuie făcând-o.

Rânduri de flori, muzică,

dans,
lăsate peste tine;
simți inima care-i plină ca o groapă de gunoi,
unde buruienile prind rădăcini. Nu înțelegi?
Ne-au hrănit cu niște minciuni albe.
Starea interioară ocârmuiește viața.

Totul este atât de trecător, noi nu realizăm:
Cuvântul care insuflă seamănă dragoste,
și pe aceea o vom culege.

Cărămizile pe care
se construiește o ecleziologie și se dezvoltă antropologul: Kai Theos en ho Logos.

Poate într-o zi
vei străbate întunericul lăuntric pentru a renaște luminii, asemenea bobului de grâu
care aduce roadă multă,

ca să nu vină vara cu averse de toamnă și să fie prea târziu.

Zarurile au fost aruncate undeva în Vita Nuova

Domnu’ regizor,
nu aprindeți lumina din platou, lăsați întunericul să ne îngroape cu toate privirile împrumutate ca o lovitură de stat.

Prizonieră din obișnuință, mă complac astăzi
printre cuvintele nespuse,
printre fumul albastru de Marlboro undeva unde suntem împreună
și totuși nu ne ținem de mână.

Unde valurile
au spălat păcate,
îngropând reguli și principii radiografia mea.

1200 de rotații pe minut,
am crezut că erai un exemplar, Supererou fără costum,
doctor preferat. Actor într-o piesă cât de bine regizată!

Dar când vine vorba de iubire, te ascunzi în rușine,
al meu lup de stepă ce vedetă…

Știi prea bine,
mi-ai pus zarurile în mână, te voi descifra,
dar dacă ești fructul interzis, de ce nu suntem în paradis?

Zilele există
doar ca să despartă nopți.
Stelele de pe cer,
ele aduc lacrimile în ochi, ele aduc analogia unui timp, bine indispus.

Nu m-am mai simțit atât de vie, de ani de zile.
La apusul Edenului, poate îți voi spune. Până atunci,
lumina din platou va fi aprinsă, iubirea stinsă.

Între timp,
suntem născuți ca să murim,
un salt de la homo sapiens la groapă, dar hai să nu ne alienăm,
nu-i apocalipsă,
vino să te plimbi pe latura sălbatică poate așa putem uita,
poate așa nu vom suspina.

Acum în partea de est, dansăm,
Miles Davis,
în surdină un film cu Clint Eastwood, și din perspectiva mea,
doar tu contezi,
dar poate ar trebui să pleci.

Tanto gentile e tanto onesta pare,
Poate voi reuși să fiu Beatrice pentru al tău Dante. Dar dacă nu,

să crezi în tine, pentru că de azi,
trăiești prin mine.

Și eu îți spun la revedere, chiar dacă poate,
de data asta,
trebuia să-ți spun: rămâi cu bine.

Articole din aceeași categorie