Maia Popescu

E foarte greu să uiți ceva ce n-ai știut niciodată, mai ales emoții pe care le-ai simțit, dar pe care nu le înțelegi nici măcar acum. Mă numesc Maia Popescu, sunt elevă la Colegiul Național „Moise Nicoară”, am 16 ani și pentru mine asta este poezia, reprezentarea arhi-detaliată a celor mai vagi sentimente. Unii oameni scriu pentru a se distanța de realitate, alții doresc să se apropie de ea; scrisul nu are limite, exact ca gândurile oricărui om. De aceea, consider abilitatea de a scrie prețioasă și recomand tuturor să încerce să-și împărtășească ideile cu hârtia.

baliza prizonieră pe mare

un pescăruș, o mare și o idee;
și cum nimic nu îl oprește,
prădătorul e temut.

să nu-ți ceri iertare,
lasă baliza prizonieră pe mare
să simtă tot,

un pescăruș, un val și un pește imens

baliza plutește,
pescărușul se scufundă.
ca mine, ca el,
dar eu încerc să scap
mă ia câte un val
și mă târăște înapoi
în larg.

de la fereastra mea, toamna

o nesimțită ploaie –
lasă picuri de sete
peste sticla gălăgioasă și greoaie,
toamna.

geamul dă din casă tot ce știe –
și pe mine când stau pe pervaz.
dacă treci
așa o să fie:
vei vedea cum voi admira treaz,
toamna.

poate becul nu-i mereu aprins
dar știi că sunt acolo

și te văd.
o să te văd mereu – și cu becul stins,
și când sufletul ți-e făcut prăpăd,
toamna.

două flori

noi îi numeam
pustietate.
eram mici, identici
și fără personalitate.

suntem în prefață
niște flori defecte

într-un apartament (mobilat prea mult)

pătrunde în casă;
ca o ceață,
ca o talpă de cizmă,
roasă.

devii uitare
cineva te-a înlocuit –
nu mai ești iubit;
iar apartamentul cel dulce
și scump
pare acum
plin
de o mobilă ce nu-ți mai surâde.

mărul din grădină

un măr se uită-n jos
și ne vede, holbându-se.

așteaptă să mă ridici, să-l iau;
cum o făceai
atunci când credeam,
că mă iubeai.

un măr se uită în jos,
dar n-are la cine să mai privească

Articole din aceeași categorie