Există, sau, mai precis, poate exista poezie polițistă? Sau, așa cum își subintitulează autorul cartea, poeme cu suspans?

După o cursă cu obstacole, care a durat douăzeci și opt de pagini, și care ar trebui să descurajeze orice cronică îndrăzneață sau recenzie timidă, și după parcurgerea unei cărți care se termină la pagina 337, urmată de un cuprins de unsprezece pagini¹ Pentru a risipi misterul, George Arion, Thriller. Poeme cu suspans, București, Crime Scene Press, 2025. , răspunsul ar trebui să fie unul ezitant.

Prima tentativă de răspuns ar fi cam următoarea: poezia poate fi despre orice. Conținutul nu e neapărat ‘poetic’ (ce-o fi aia?) și nu e nevoie nici să fie programatic ‘prozaic’ (probabil, tot ce trece dincolo de definiția ipotetică a poeticului). Deci, ne putem imagina cam orice aspect al umanului, văzut din cam orice punct de vedere, și mai apoi îl putem formula cu mijloacele pe care le considerăm cele mai potrivite. Sau pe care le stăpînim cel mai bine.

Rămîne suspansul. Nu cumva acesta este, sau ar trebui să fie, o trăsătură de bază a poeziei? Să exprime sau să provoace, în funcție de tipologia în care intră poetica autorului, uimirea? Să nu uităm că unul din stîlpii poeziei moderne, Poe, este și unul din părinții literaturii polițiste și că faimosul (și controversatul) său eseu Filosofia compoziției parcurge aceeași argumentație algoritmică a povestirilor cu Auguste Dupin sau, și mai semnificativ, pe cea din Cărăbușul de aur.

Mai mult: după cum se știe 😊, viața noastră, în ciuda rețelelor de tip Big Brother care ne înconjoară & ne invadează, are (pe moment, cel puțin) o dimensiune publică și una privată. Cu o permanentă tensiune între ele, cu permanente tentative de a impune sau de a reprima la nivelul celei dintîi a unor aspecte considerate pozitive ale celei din urmă. Și, la urma urmei, despre aste e literatura, indiferent că îi spunem proză (sau epică) ori poezie (sau lirică).

Avem un oraș ficțional, american, firește (cum și filmul lui Luc Besson, Léon, se desfășoară la New York), cu o mulțime de personaje, delicat spus, nefrecventabile, cu o mulțime de povești, tot așa, de spus discret la ureche, și greu spre imposibil de dovedit, cu violență, mister, suspans, dinamică. S-a făcut apropierea de Spoon River Anthology a lui Edgar Lee Masters; o găsesc adecvată, dar mai sînt niște note suplimentare pe care le putem observa (n-o să le pun în evidență).

Avem, așadar, un întreg, de divizat în părți, adică, să spunem, de construit o tipologie. Aceste părți, la rîndul lor, sînt divizibile în elemente, cu un rol în arhitectura întregului. În termenii organizării volumului, o cartografie și un recensămînt.

În bună tradiție retorică, avem o introducere, cu rol de mise en abyme, sub forma poemului care dă și titlul cărții: „O carte care-ți provoacă fiori  / Când o citești. / Nici nu știi unde s-o pui  / În bibliotecă / Pentru că volumele celelalte / Se tem de atingerea ei. / «Nu vă feriți de mine / Suratelor,  / Doar eu am personaje / Care vă pot apăra / De toate relele lumii / Și oricine îmi parcurge paginile / N-are cum să se plictisească.»” și care ne dă cîteva indicii:

1. transferul continuu de roluri între realitate și ficțiune;
2. combaterea prejudecății, îndeajuns de răspîndite, că literatura de consum e cu o treaptă (sau mai multe) inferioară Marii Literaturi;
3. afirmarea ideii că literatura poate și trebuie să trezească și emoții, inclusiv intelectuale, nu doar trăiri estetice.

Stilistic, poemele sînt în general colocviale, în limba vorbită, ‘prozaice’, argotice, uneori cu vulgarități, totul rezultînd din adoptarea modului de a vorbi al personajelor; recitind prefața, mi-am dat seama că, din intuiție & lectura textelor, sau, pur și simplu din memorie involuntară, reiau idei de acolo.

Există totuși și excepții (evidențiate și acestea de Ion Bogdan Lefter, autorul prefeței), situate la granița dintre cultura populară și cea ‘înaltă’, cum ar fi în următorul Haiku: „După ce l-a văzut pe asasin / S-a retras într-o închisoare / Tăcută”, ori în poeziile cu ritm și rimă (șase la număr), în catrene, în care persona este cineva care se străduiește să facă impresie bună; o citez pe ultima dintre ele, din cauză că e cea mai scurtă: „Amintește-ți ziua de mâine – / Îndemn tandru din ore târzii –, / Nimic nou n-apare sub soare, / Mai mult decât azi nicicând n-o să știi. // Amintește-ți ziua de mâine – / Un noian de-ntâmplări fără rost, / Ca și cele de ieri și de astăzi. / Ce va fi e egal cu ce-a fost. // Amintește-ți ziua de mâine – / Doar așa vei trăi liniștit, / Împăcat cu toate-ale firii / Din zori vechi pân’ la vechi asfințit” (Zile în închisoare).

Sau, în cu totul alt registru literar, Dilemă: „Pe Ken Karen / L-au găsit într-o dimineață / Spânzurat în biroul său de contabil. / N-a lăsat în urmă / Nicio scrisoare care să explice gestul / Acestui om blajin și corect. / Imediat au pornit să-i controleze / Actele, bănuindu-l de delapidare. / N-au găsit nimic în neregulă. / Cazul a rămas un mister / Și în ziua de azi. / Ori a fost un escroc genial / Care a presimțit că va fi arestat, / Ori a avut o cădere nervoasă / Cum li se mai întâmplă celor care / Lucrează cu cifre”.

Cel mai adecvat (și laconic) comentariu ar fi: de ce, nene Anghelache?

Dacă e să evaluăm, din perspectiva comentatorului, punctele tari și punctele slabe ale poemelor, acestea ar coincide: nu prea pot fi comentate, nu prea pot fi decupate, alegînd să vorbească de la sine, prin citarea integrală. Deși, ca să mă contrazic, amintesc o seamă de mici povești, care seamănă a sinopsisuri de filme, sau de episoade de serial – Martori sub protecție, din care păstrăm doar morala fabulei – precum în filme, așa și în realitate: „Nu cunoșteau pe nimeni / Și nu-i știa nimeni. / Și totuși, după o lună, / deși își schimbaseră numele / Locurile de muncă / Și domiciliul / Toți trei au fost împușcați / Într-o parcare din centru. / E limpede, programul de protecție a martorilor / Nu-i fără cusur”. Ori Avocatul: „Deja am descoperit / Vicii de procedură, / Iar doi martori / Și-au retras mărturiile. / Un singur lucru n-am prevăzut: / Dorința de răzbunare a rudelor celor morți. / De aceea acum zac / Pe un pat de spital, / Zbătându-mă între viață și moarte”.

Un ultim exemplu, care ar fi putut fi citat și un pic mai sus, e Scena crimei; dincolo de faptul că ar putea trimite la serialul CSI, o lectură posibilă ar fi citită și ca o versiune civilă și feminizată a poemului rimbaldian Le dormeur du val / Adormitul din vîlcea, cu un pic de mister adăugat: „Și astfel tabloul / Capătă brusc mister”.

Poveștile, firește, au nevoie de personaje. Unele cu nume și prenume, Martin Norris (Vechi și nou), unde vocea personajului-narator, călău de meserie, folosește exemplul trecerii de la spînzurătoare la scaunul electric pentru o cugetare cu rădăcina în înțelepciunea populară: „Oribil! Nu tot ce e nou / E mai bun decât ceva vechi”.

Sau, într-un poem care mi-e simpatic, între altele, pentru că e despre viața (și moartea iminentă a) unui agent sub acoperire: „Încet, încet m-apropiam / De șeful bandei, / Pe el voiam să pun mâna, / El era trofeul suprem, / Ceilalți erau plevușcă. / Dar un dobitoc și-a adus aminte / Că într-o zi m-a văzut / Într-o uniformă de polițist. / Da, am ajuns în fața Marelui Șef / Dar în mâna lui e un Colt”, o potențială poveste de succes se termină, accidental, prost (Compromitere).

Din nou, o poveste care pare inspirată de un film, ori care poate genera un scenariu de film, cea a unui dețin ut eliberat după ispășirea condamnării, După 25 de ani: „Trec zile și mă simt tot mai singur / Și mai stingher, / În acest loc tot mai străin. / Așa că-mi vine / Să-i dau cuiva în cap cu ceva / Ca să m-arunce din nou la închisoare”.

La nivelul instituțiilor, mă rezum la presă: „Numai minciuni scriau / Cei de la Barrintown News. / Nu era zi în care să nu tragă / Lumea pe sfoară / Cu știri inventate / […] / Așa că mi-am luat / Inima în dinți / M-am dus la sediul ziarului / Și i-am împușcat / pe toți jurnaliștii / Pe care i-am găsit. /De data asta, cei rămași în viață / Vor putea scrie adevărul” (Gazetărie). Există o reacție absolut justificată de revoltă față de ideea de fake news, și una violentă, de tipul atentatului din 2020 la Charlie Hebdo. Totuși, lumea de azi ne dă trista confirmare a lozincii-clișeu din anii de început ai comunismului, minți ca o gazetă americană.

Răsfoind încă o dată volumul, am dat peste Evadarea, care-mi plăcuse foarte tare la prima lectură, apoi o uitasem. La recitire, am avut foarte puternica senzație că am citit undeva sinopsisul unui film care avea să ruleze în curînd pe ecrane. Nu e exclus ca acest film să existe deja sau să apară cîndva: „ În fiecare noapte / Croiesc alt plan, / niciunul nu-i bun. / Dar s-a petrecut o minune. / Am fost ales să joc într-o piesă / Pusă în scenă pentru distracția deținuților. / Succes fulminant! / Cei din Barintown au vrut să vadă și ei / Insolita montare / Și într-o seară ne-au dus sub pază / La teatrul din centru. / Eu n-am jucat decât în primul act, / M-am făcut nevăzut înainte să înceapă al doilea / Și dus am fost pentru totdeauna. / De-atunci pot să jur cu mâna pe inimă: / Arta eliberează”. Comentariul meta-literar, ironic, e cel care face diferența. Și care poate invita la lectura cărții.