Ofertant pe mai multe paliere interpretative, volumul Clivaj Fidelitate (Editura Cartier, colecția: Rotonda, 2025) e, restrâns la două vorbe, un itinerar prin mintea poetei, căreia viața îi prinde cum prind vitaminele. Pe lângă predilecția fățișă pentru enumerări și termenul precis, în ochi sare plăcerea de a estetiza existența. Alina Purcaru scrie o poezie primitoare, deschisă, de fapt accesibilă, dar și pasibilă de relectură. Ce se cere e răbdarea. Ca la o masă: mâncați liniștiți și fără grabă. Altfel: volumul este o savoare, atât intelectuală, cât și artistică. Poezia aici nu e neapărat la feminin, deși e și asta, cât e la sensibil.

Poeta e foarte cultivată și se vede atât educația literară, cât și cultura pop (aici: filmul și muzica), într-un mixaj singular, fără obositoarele cântări dedicate sieși, firii de intelectuală răsărită, nonconservatoare și prizată la contemporaneitate. Name-dropping-ul nu se transformă într-o paradă. Imn către Venus (p. 13) e un poem încadrabil într-un amor intellectualis, ca întreg volumul, de altfel. Poeta reunește referințele într-un mozaic: de la Sofia Coppola și Cigarettes After Sex până la Antonio Gramsci. Nu e nici jurnal, nici însemnări pe dosul palmei, ca să nu uiți.

Nu e ignorată viața de cuplu. În poemul Scrisoare de dragoste din Emirate, cutreierările nu sunt exagerat de detaliate. Fac loc notelor despre stări și impresii (legate, cu îngroșări, de celălalt). Primează nuanța care, în fapt, însumează un discurs dual, atomizat și nu prea. E construit ca un set de comentarii disparate, ce levitează în interfața aplicației telefonice Notes. Iubirea poetei trece granița. O poartă după sine fără să-l scoată (pe el) din minte. Deși, cum se putea altfel, dacă avem în față o pseudoepistolă sentimentală? Citez: „— samaka hara — uite ceva care ți-ar fi plăcut să guști.” Sau: „și tu în fiecare lucru nou / care mi-a ieșit în cale”. Sau, perfect catifelatul: „Merg la aeroport cu gândul la ele [la poemele de dragoste ale lui Rumi] / și la tine / și la bagajele grele.” Când te înmoaie, când ridici, hopa, din sprânceană, căci iubirea pare să nu orbească, să nu spulbere spiritul de observație, ci să acutizeze simțurile scriitoarei. Iată: „și despre vacanțe trecute s-a vorbit / și despre bebeluși — cât de scumpi sunt ei.” (?) Altul, aproape terminal: „la două zile după ce am ajuns la tine, aeroportul era sub ape / o mare țară din Orient atacase o altă mare țară din Orient / și toate zborurile erau date peste cap / oamenii mureau în continuare într-un război în care suntem inutili.” (!) Și continuarea versurilor precedente; capacul: „pe story-uri alunecă imagini cu cei mai tineri morți / ce scrisoare de dragoste să se strecoare printre story-urile astea / ce scrisoare de dragoste,/ te întreb”. (!!) E clar că inadaptarea la momentele critice care se derulează pe tâmpite nu trece neobservată. Stârpește influența versului suav și „nomad”, iar poeta acordă prioritate crizelor. Vede o clară imposibilitate de a sta cu mâinile în sân. Dar nici nu știe ce să facă cu mâinile. Percep, în mare, și o problemă a poetului contemporan, care are norocul de a trăi dragostea (de a o cânta, cum îi stă în fire), dar și nenorocul de a o trăi în zilele noastre. Ce-i drept, poziționarea aceasta particulară față de crize nu e atât de particulară. Constituie un șablon de atenție și existență. Șablon al celui care încearcă să rămână informat și, totodată, să guste din viață.

Chiar și poeziile mai slabe au puncte tari. Ce-i iese cel mai bine Alinei Purcaru sunt finalurile. Paginile puțin promițătoare, precum Intermezzo, sunt salvate de o creștere a intensității, prin paralelism (ce-i drept, uzitat), pe care îl putem întâlni și la Svetlana Cârstean. Însă, cu precizarea, cumva previzibilă, că efectul unui bulgăre de zăpadă nu se transformă nici pe departe într-o avalanșă: „pentru micile sfârșituri și incertitudini / pentru încrederea noastră când totul e defazat / pentru mesajele trimise imediat să decoleze avionul / pentru nerăbdare și nepotrivire.” Și tot așa. Ca mai apoi să domolească scandarea intrărilor și, într-un final, să liniștească în totalitate apele, care sunt ca o oglindă a trăirilor expandate ca grâul: „nimic nu e vreodată prea mult / nimic nu va fi vreodată deplasat.” E curios cum dimensiunea tanatică e într-o continuă latență.

Versul e prozaism. Dar e cu mult mai important ce se spune. Opozițiile binare se strecoară. A e împotriva lui B într-un poem. În celălalt, B nu-l agreează pe A. Consumismul, ba e ghilotinat, ba i se atribuie poeziei drept referent al existenței pline! Chiar nu știi ce să crezi. Situarea e maleabilă. Nu vrei să consumi? Dar de ce „să-mi supraîncarc orice bagaj cu tot ce mi-ar putea lipsi”? De fapt, e o scindare (altfel, de ce s-ar numi Clivaj?). Scindarea e, până la urmă, perfect normală. Aproape nimic nu e fixat într-o constantă. Schimbările de atitudini și deprinderi sunt mai des întâlnite decât reglajul vieții după un model. Respingerea unui tabiet, pentru ca ulterior să-l reintegrezi în rutină, sună atât de familiar. Mai mult, atenția e maximalizată, dar și indiferența e admisă. Se apreciază reacția și sagacitatea, deși se aude un șoptitor „mai ușor”. Micile sacrificii morale, s-o spunem, nu sunt critice, ci prețul pentru marile bucurii de moment. Nu mă miră nimic din acest volum, dar mă fascinează totul.

Nu se recurge doar la trecutul apropiat. Cu Gabriela Melinescu (p. 33), obiectul poeziei de până acum va fi schimbat. Acum, copilăria e trecută prin sită. Imagini de toată mâna, ca valoare și utilitate scenică, ies la iveală. Poemele seamănă cu proze ultrascurte, pe alocuri sunt folosiți toți conectorii. În alte părți, e parataxă și poetizare. Spun direct: se simte influența cărților lui Annie Ernaux, de la orice poem ai lua Clivajul. Anume această combinație dintre seriozitate și detaliul scorțos transformă o scenă umilă, înregistrată de un copil, într-un protest antiistoric. Dă în vileag toată mizeria cu miros dulceag, care înainte nu zgândărea o iotă, iar acum nu-i este permis să facă obiectul realității. Deși am subliniat esteticul, l-aș minimiza totuși doar la simpla expresivitate. Segmentul acesta al cărții este tributar esteticului.

Fragmentare și laconice, poemele (uneori) voalează o ipostază care abia se lasă ghicită. Pe alte pagini, textul e bloc, strâns în chingi, încapsulat, parcă liniștit pentru a nu se lansa în mai multe. (Se vede o mână de prozatoare.) Variate și nestatornice, analizele de situații conferă un aer de încropire: din înmormântări, primele beții, letargie, adolescență, despărțiri și precaritate financiară, dar și transferul treptat la o viață mai burgheză, unde o cameră doar a ei nu mai e doar un vis.

Scris, poate, cam zece ani în urmă, volumul ne-ar lăsa astăzi cu gura căscată. Formulele, în mare parte, sunt exersate. Înclinarea spre „proză” e destul de frecventă în poezia de azi. Însă aici se resimte mult mai tare. Bucură ingambamentul care ocolește cota de avarie. Poezia e într-o continuă cursivitate, chiar dacă axul tematic e nestatornic. Aspectul intelectual al versurilor e o chichiță care merită subliniată. Devine cu mult mai interesantă lectura presărată cu trimiteri livrești. Subiectivitatea Alinei Purcaru, tocmai datorită devierilor de la un compas moral de multe ori forțat, temperează relatările, ce par a fi aici, știu eu, mai umane. Citești o scrisoare (un răvaș, uneori) și intri într-o intimitate care nu-ți provoacă jenă. Vrei s-o descoperi. Găsești: cărți de tarot, rochii, dulapuri arhipline, cești (nu căni), ceaiuri, chestii particulare. Nu întâlnești încă o specificitate care tinde, anume printr-o pseudonișare, să devină universală. Și nici sprijinul pe o imaginație ciudată, care ar căuta să identifice resorturi desconsiderate. Realul e tăiat chirurgical, condensat. Aceste calități fac din Clivaj Fidelitate o experiență poetică care merită toată atenția. La o analiză mai de-a fir a păr sigur pot fi descoperite și altele. De altfel, am înțeles dintr-un interviu că poeta scrie la un roman. Să-l vedem.