Florin Măcriș, venind el spre casă de la un festival al berii de la Brașov, se oprește la o intersecție dintr-o comună s-o ia în mașină pe-o femeie blondă, înaltă, frumoasă la prima vedere. De vreo doi ani, n-a mai luat pe nimeni la ocazie, ziarele fiind pline de cazuri care mai de care mai ciudate, dramatice sau chiar tragice. Dar acum nu se poate abține. Femeia asta tânără i se pare frumoasă la prima vedere, ba și la a doua vedere, după ce-o privește cum urcă în mașină și-și pune centura de siguranță peste sânii bogați. Cum se instalează în mașină, femeia de treizeci de ani scoate din poșetă niște hârtii și le așează pe bord.

„Te rog, zice Florin, fără fluturași și chestii publicitare. Nu citesc niciodată prospecte, cărți tehnice, fluturași, nici publicitari, nici electorali. Plus că din viteză se risipesc prin mașină, chestie care mă enervează…”

„Nu e publicitate. E Acatistul Maicii Domnului și telefonul duhovnicului meu din satul ăla de peste deal. E duhovnicul meu de cinci ani. El m-a învățat să mă nevoiesc pentru purificarea sufletului. Ți-l recomand, e un preot cu har. Eu fac săptămânal peste 100 de kilometri să mă mărturisesc la el. E tânăr, dar are har de la Domnul…”

„Și el nu e însurat?”

„O, ba da. Că n-ar fi putut fi preoțit.”

„Și el se nevoiește?”

„Nu știu, că nu eu îl spovedesc pe el. El mă spovedește pe mine… Dar ți-l recomand. Te va învăța să te nevoiești…”

„Cum să mă nevoiesc?”

„Păi, să postești, să nu minți, să nu înșeli, să te căznești, să nu păcătuiești, să nu te culci cu femei…”

„Dar eu sunt însurat…”

„Și eu sunt măritată, dar trăiesc cu soțul ca sora cu fratele. Nu ne atingem. Ne nevoim.”

„Dar eu nu vreau să mă nevoiesc. Eu sunt un creștin nepracticant, merg și eu la biserică la cununii, la înmormântări, la Crăciun și la Paști, ca tot creștinul…”

„Nici nu știi ce suflet ușor vei avea când te vei nevoi! Te pot învăța.”

„Nu, mulțumesc! Eu am oprit să te iau în mașină pentru că ești tânără și frumoasă și mi-am zis că vom mai vorbi de una, de alta, de inflație, de războiul din Ucraina, de vreme, de frumusețea vieții… Dar asta cu nevoința mă depășește. Cum te numești?”

„Rozica Zed. Poți să-mi zici Rozi.”

Tocmai intră într-o pădure, iar pe partea dreaptă e un han mare – Hanul Dragomana.

„N-ai vrea să ne oprim aci să mâncăm ceva?” întreabă el.

„Sigur.”

Se așează pe terasă, la o masă masivă, rustică, din stejar geluit. Ea vrea să se nevoiască și să mănânce doar o supă de legume, mai ales că e vineri. Dar, după insistențele lui, ia și un coniac, apoi o fasole cu cârnați de casă, ca și el. Înainte de-a gusta din coniac și din cârnați, Rozica se închină și spune o rugăciune în șoaptă, cu ochii închiși. Așa procedează și la prima sticlă de cabernet. La a doua și la a treia uită probabil de ritual. E roșie ca o sfeclă fiartă și râde cu gura până la urechi.

Se hotărăsc să se cazeze la han și se retrag în camera de la etajul întâi. Când Florin revine de la toaletă, o găsește pe Rozica întinsă în diagonala patului, goală, albă ca lustruită cu smântână, doar smocul pubian contrastând ca o mică pată neagră.

Zgomotul de fond al amiezii de pe terasă, zgomotul surd de farfurii, pahare, linguri, furculițe și cuțite este întrerupt brusc de vocea de soprană de coloratură a Rozicăi răzbătând strident prin fereastra deschisă de la etaj:

„Bag-o, nenorocitule, bag-o odată, nu te mai juca!” Apoi, un chiuit ca la hora mare de la nuntă:

„U-iu-iu!” Și: „U-iu-iu!”

După o jumătate de minut de uluială a celor de pe terasă, vocea de soprană de coloratură a Rozicăi revine însuflețită:

„Nevoiește-te, păcătosul naibii, nevoiește-te! Focul iadului o să te mănânce.”

Și, din nou, ca la nuntă:

„U-iu-iu!” Și: „U-iu-iu!”

Apoi se lasă liniștea pe terasă, doar trilurile păsărilor din stejarii pădurii mai țin un concert de mici soprane în surdină.