păi, da, pentru că luminile de sală și becu’ de la cabină se acționează dintr-un singur întrerupător la teatrul vechi, deci n-ai cum să… mă-nțelegeți, și când ne-am dat seama de faza asta – pac, am zbughit-o în curte la joy’s și prima ființă vie care mi-a ieșit în cale a fost o doamnă pe care o cunoșteam, deși n-o mai văzusem de vreo doi ani, așa că în loc de ” tuuu, mărie, da’ ce mai faci, tot bine arăți alea, alea”, o-ntreb pă direct: ești cu mașina? – da, face ea – ai o veioză p-acasă?– n-am, zice – cum adică n-ai? – păi n-am, am doar lampadar din ăla de podea – bun și ăla; nu ni-l împrumți și nouă câteva ore, că ne trebuie la spectacol, la cabină, la actori?! ți-l dau imediat după – ba da, zice mărie, cum să nu – cât durează să te duci-întorci? – max juma de oră! – doamne ajută, timp era, că abia peste vreun ceas urma showul, așa că asta s-a rezolvat din mers (abia după aia am aflat că femeia nu era cu mașina, da’ i-a cerut cheile lu’ stefanuț iordănescu; lu’ ștef, care era cu mașina și omu’ chiar i le-a dat, cu toate că n-a prea-nțeles care ar fi putut fi urgența, doar că ștef e un băiat tare cumsecade, deși e fost director de teatru și selecționer de festival) și pe urmă am jucat peștele-balon și pe urmă am mers la bere și-am uitat complet de lampa măriei, că, nah, știți cum e la berea de după, așa că au mai trecut vreo trei zile și iar am jucat – alt spectacol de data asta, pache colț cu mătăsari, în același spațiu, firește, la teatrul vechi, că am o legătură biografică cu… locu ăla istoric și cu toate străzile aferente și nici moartă n-aș alege altă locație când mă cheamă balint în festivalu lui de indepedenți, care festival, să ne-nțelegem, e cu bani de la stat și probabil că balint e singuru’ diliu care face underground pă fondurile primăriei, adică ia de la bogați și dă la… neatârnați – e un fel de haiduc ardelean, mă rog; ideea e că experiență mai underground ca la arad n-o să pupați vreodată, gen că toată lumea e liberă să facă ce vrea, cum vrea și cu cine vrea și să se organizeze cum dorește – de exemplu, am mers cu cheile de la teatru’ vechi în buzunar tot festivalu’, că dacă nu era nimeni acolo când aveam nevoie să repetăm, sau… ceva, să putem penetra în clădire, firește, ceea ce ne-a bucurat cu asupră de măsură, că n-a mai trebuit să deranjăm oameni degeaba (pe la tehnic, pe la organizare) – apropos, azi mă văd cu alexandra, membră în juriu și scriitoare și super-simpatică și face: mă, tu ești implicată în organizarea festivalului? – nu, de ce? – că te tot văd că stai la masa tehnică, la spectacole – pam pam!; acuma ce să zici, că femeia avea dreptate să fie confuză, că la indepedenenții ăștia nu mai știi cine cu ce se ocupă sau unde-ncepe regia tehnică și unde se termină organizarea, cât despre aia artistică – n-are rost să ne-ncurcăm în concepte, corect!?, ceea ce mă face să-mi amintesc un episod demn de ionesco și caragiale sincron, când m-a sunat actoru’ din distribuția de la pește, să mă-ntrebe că de ce el e cazat în altă parte decât colegii lui, de parcă eram reponsabilă de comunicarea festivalului sau de disponibilitățile horeca, și mai și urla de indignare – mă rog, asta să zicem că i se trage de la faptul că nu e numai actor, ci și demnitar, iar ăștia-s obișnuiți să fie intempestivi, deci treacă de la noi de tura asta, deși, mai bine făcea #legeaaiacadruaculturii, decât să piardă vremea prin festivaluri, chit că e fiert pă indepedenți și asta se știe de mult, și asta nici nu e ceva de mirare, pentru că aci, la indepednenți, este fabulos de mișto, mai ales că nu tre’ să ai o calificare anume ca să faci ceva anume, adică, de exemplu – tavi dudaș de la lumini și sunet, de la hub marta, e student la fagot în timișoara și colaborator la ont, alex, regizorul tehnic + sunetistul + light designerul de la teatrul de artă, alex gârjoabă, e absolvent de psihologie, iar theo graur de la in culise (tot la tehnic și el) a terminat regie film, deci toată lumea face ce știe mai bine, ok?! – da’ lasă, frate, că la finalul reprezentației cu pache, pe la un 9 seara, când trebuia să coborâm grinda de lumini ca să strângem decoru’, întrucât nu mai era nimeni care să vină să ne-ajute, balint, după ce a dat el vreo două telefoane zadarnice în calitate de director de festival, a pus mâna și-a dat și la manivelă, că doar nu era să ne lase cu toate catifelele atârnate de grindă for ever, deci… pulpă de indepedență pă toată paradigma!, dar să nu uităm firu’ narativ, deci azi, pă relaxare, pă program lejer, că am gătat cu repetat/jucat/cazat/organziat, am văzut un show superb; acrobație-dans-actorie și, ieșind din teatrul de marionete (btw – și de la ăsta am un rând de chei, ceea ce mă face să sper că într-o bună zi o să le am și p-alea de la cotroceni – nu că mi le-aș dori, doamne ferște!, da’ poate-i lovește vreo indepedență și p-ăia, mai știi?!, că sală de spectacole au), deci ies de la acrobație și dau peste dinulescu (ăsta e regizor și selecționer), care încerca să-mpingă o ditamai construcția de baloane colorate în curte și cică: nu le vrei tu? – zic – nu, mulțumesc, că mă duc la alt spectacol, da’ poți să-mi dai unu’, dacă vrei –  și-mi întinde barosanu’ nostru un balon galben-verzui, așa, cam ca icteru’ și face, în timp ce mi-l oferea precum un oscar pentru merite deosebite în bucătărie: vrei unu’ roșu? – zic: nu, lasă-l așa, pă hepatită; e perfect, și-n gând completez: că de simboluri pă iubire necondiționată ne-am săturat, deci iau balonul și fug – unde? –  la teatrul vechi, firește, la un spectacol de la timișoara din care n-am înțeles nimic până la final (când am înțeles ceva), da’ care mi-a plăcut tot timpu’, chiar și fără să-nțeleg, pentru că era viu și avea smanes și actori mișto și pentru că, ce să vedeți, în ultima vreme m-am prins de-o fază: nu-i nevoie să-nțelegi ca să fii fericit, așa cum la fel de bine poți să fii și nefericit, tot fără să-nțelegi nimic, deci care e șpilu? – că depinde numai de noi de care parte a pwlii alegem să ne plasăm, vorba bancului, așa că am ieșit din sală de la timișoreni cu un cuvânt nou în vocabular: cultoniu (un fel dă substanță periculoasă care conține cultură), ținând hepatita aia de balon cu toată recunoștința, ca un copil cu carențe afective care a primit o ciocolată, când… doamne! pe ce-mi pică ochii? –  lampa măriei!… fuck. io nu i-am mai dat-o, ea n-a mai luat-o și… stătea acolo, așa, abandonată și grațioasă ca o egretă; o tijă albă, înaltă, cu două abajururi: unul mic și flexibil; altul mai mare și fix, precum o pălărie cu gaura-n sus, ori precum o floare perfect semisferică și bobocul său năzdrăvan – stătea așa, înghețată, lângă un perete delabrat din ruina aia de clădire; stătea albă și demnă, așteptând să-și aducă aminte cineva de ea; stătea ca o zânuță încremenită printre spiritele și entitățile teatrului vechi, cu o îngăduință discretă pe care numai obiectele uitate o mai au.

, uneori, poate și oamenii.

dar nu toți.

theo hergehelegiu,
independentă de vocație