A adormit pe canapea, în fața televizorului, toropită de zăpușeală. Era către miezul nopții când s-a trezit. Imaginile cu banchiza polară de pe ecran umpleau camera cu o lumină slabă, albăstrie. Câinele dormise sprijinit de gleznele ei, dar acum avea capul ridicat și urechile ciulite. Nu știa ce a trezit-o, mai mult ca sigur doar zgomotele casei vechi care îi tulburau uneori somnul noaptea. Capul i-a căzut pe perne și a închis ochii, sperând să-și reia visul.

Casa veche o cumpăraseră cu tot ce rămăsese în ea, un talmeș-balmeș de mobilă masivă, saci cu haine, bibelouri, teancuri de reviste vechi. Fosta proprietăreasă nu fusese în stare să se despartă de niciun obiect. Se distraseră în timp ce sortau viața bătrânei doamne, glumind că vor găsi ceva valoros, măcar cât să acopere costul reparațiilor. Nu au găsit nimic. Ea își pusese totuși deoparte câteva bibelouri și un tablou.

S-au mutat după ce au apucat doar să repare acoperișul și să zugrăvească. De aceea parchetul scârțâia la fiecare pas și noaptea, mai ales, se auzeau pocnete care îi făceau să tresară, iar apoi să râdă și să spună că locul e bântuit. Era bântuit doar de curenții de aer care vălureau perdelele și făceau să se adune ghemotoace de praf în colțurile camerelor, mereu în aceleași colțuri. Vânzătorul ținuse să le spună, încă de când au vizitat prima dată locul, că i-a fost mult mai bine doamnei Luiza la azil, deși se lăsase greu dusă; el voia doar ca tinerii să nu își facă probleme că bătrâna ar fi murit în casă. Nu îi interesase atunci, nu erau superstițioși.

A deschis ochii și a încercat să își ridice capul îngreunat de somn și de vinul pe care îl băuse. De data asta era sigură, auzise un foșnet. Și-a amintit că el era plecat și a aruncat un ochi pe ecranul telefonului, așteptând un mesaj, o veste despre întoarcerea lui acasă. Era singură. Poarta era încuiată, iar ușa de la intrare o încuiase când s-a dus să-și mai toarne un pahar de vin de la frigider. Un canat al ferestrei era deschis, perdeaua lungă până în podea trasă în așa fel încât să acopere golul, ba chiar marginea ei era îndesată în partea cu balamale, ca să nu intre țânțarii.

Câinele, un foxterier, a sărit de pe canapea și a început să latre. Lătratul strident a aruncat-o într-o stare de confuzie și alarmă. Cu inima bătând neregulat, s-a ridicat să-l liniștească, dar vocea ei mai mult l-a încurajat, acum lătra furios către colțul întunecat de lângă fereastră.

Când a reușit să-l prindă de zgardă, animalul încăpățânat s-a zbătut, aruncându-se către forma măruntă, ghemuită la piciorul bibliotecii. Ghemotocul fremăta, era cenușiu, și privea dintr-o parte cu un ochi rotund și fix. A strigat la câine, care a tăcut în cele din urmă, dar a rămas încordat, instinctul de vânătoare ținut în frâu de mâna stăpânei. Vietatea s-a retras mai mult în colț și când s-a mișcat, în penumbră a deslușit un cioc. A întins mâna stângă spre ea, dar mișcarea a fost neîndemânatică, era încă amorțită de somn. Pasărea a zburat, i-a simțit aripa bătând pe lângă ureche înainte de a ateriza pe raftul de deasupra canapelei. Tremura pitită printre chinezăriile înșirate, între o vază cloisonne și un Buddha de porțelan. Măcar acolo era la adăpost, câinele nu o putea ajunge.

S-a ridicat pe vârfuri și a încercat din nou să o prindă. A regretat imediat mișcarea nefericită, pentru că pasărea panicată s-a răsucit printre palmele ei, oasele fragile s-au încurcat printre degete, o aripă s-a întors pe dos reflectând lumina albă a televizorului și a scos un țipăt aproape omenesc. Aaaaa! A țipat și ea și i-a dat drumul. A zburat în sus, s-a lovit înnebunită de tavanul înalt și a continuat să zboare, nu mai era o formă distinctă, doar o zbatere, o umbră care mătura haotic tavanul și făcea lustra să se legene în timp ce pene mici și cenușii ningeau peste tot.

În cele din urmă, pasărea a căzut epuizată pe canapea și s-a ghemuit între perne. Ea își revenise între timp, era complet trează și pregătită. De data aceasta mâinile n-au trădat-o. S-a apropiat încet și a reușit s-o prindă, cuprinzându-i aripile între palme. Era o turturică.

A dus-o la geam. Perdeaua era intactă, perfect fixată în tocul ferestrei. A tras-o la o parte și a pus turturica pe pervazul exterior. Strada era liniștită la ora aceea și aerul începea să se împrospăteze. Un castan uriaș ascundea lumina lampadarului, întunecând trotuarul și fațada casei. Câinele a sărit pe canapea de unde, curios, a încercat să urce și el pe fereastră. S-a întors o secundă să-l liniștească, iar când a privit din nou afară, turturica dispăruse. Fără un zgomot, fără o bătaie de aripi, de parcă nici n-ar fi fost acolo. A închis fereastra și s-a așezat pe canapea. Odată pasărea dispărută, toată întâmplarea părea neverosimilă. Pe unde ar fi putut să intre? Turturelele nu zboară la miezul nopții.

A aprins în sfârșit lumina. Pene cenușii erau răspândite pe covor, câteva și pe raftul cu chinezării. Le-a adunat una câte una, după care s-a dus să se spele pe mâini și pe față. De-abia în baie și-a dat seama că mai strânge penele în pumn. Le-a aruncat în vasul de toaletă, a apăsat clapeta și le-a privit cum dispar. Când a revenit în cameră, câinele stătea cu urechile date pe spate sub lustra care încă se mai legăna. Ridicând ochii spre tavan și-a amintit zbaterea aceea disperată.

A fost o întâmplare la care a ales să nu se mai gândească. Atunci încă era frig, să fi fost în februarie. Tabloul pe care îl păstrase, cel de la doamna Luiza, un peisaj de vară cu căpițe de fân, îl atârnaseră în fața patului. Îi plăcea, când se trezea, înainte să intre în rutina zilei, să-l privească un minut, să se piardă în atmosfera de vară senină.

Și în noaptea aceea se trezise în beznă pentru că auzise un foșnet. Ceva se mișca, se zbătea în dreptul tabloului, se lovea de el.  Și-a ținut respirația, așteptând să se repete, dar zgomotul s-a stins la fel cum apăruse. Dimineața următoare tabloul atârna strâmb, desprins dintr-un cui. S-a dus după soțul ei în bucătărie, să-i povestească, întrebându-l dacă auzise și el ceva.  El a intrat repede în dormitor, apoi a privit-o intrigat. Tabloul era drept, perfect, atârnat la locul lui. Era așa pentru că îl agățase ea la loc instinctiv, dar nu i-a mai spus. Nu i-a plăcut cum a privit-o, așa că nu a insistat. A încercat să uite toată povestea.

Dar acum și-a amintit. Și atunci intrase o pasăre?  Nu știa cum ar fi putut, toate ușile, toate ferestrele fuseseră închise. Și atunci, ca și acum, se întreba dacă nu confunda visul cu realitatea.

Deodată, a cuprins-o ciuda. El avea să se întoarcă acasă, iar ea, din nou, nu avea nicio dovadă a ceea ce se petrecuse. Foxterierul îi era singurul martor. L-a luat în brațe și l-a scărpinat între urechi. De deget i s-a lipit o singură pană mică, cenușie.