Este o boltă de vie. Se află în fața casei cu pereții îngălbeniți, cu tencuiala de sub fereastră căzută deja. Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre bolta care este a ta.  Cel puțin așa o simți tu. Poate că și altcineva, dar tu te poți ghida doar după propria ta perspectivă. Dimensiunile boltei tale se schimbă în timp, ceea ce înseamnă că dimensiunile tale sunt strâns legate de lungimea și lățimea boltei.

Pe măsură ce te faci mai mare, bolta ta va deveni proporțional mai mică. Poate că într-o zi o vei depăși, dar să trecem și peste asta. Poate că vei simți că bolta este a ta datorită viței-de-vie care răsare în fiecare primăvară și a rochiței rândunicii, a florilor albastru-violet în formă de pâlnie care umplu butucii și lăstarii tineri. Florile astea te fac nesigură, este imposibil să decizi dacă ți-ai însușit bolta de vie pentru ele sau mai degrabă pentru nisipul din care ies butucii. Îți adîncești mâinile între boabele de nisip, îți afunzi între ele degetele de la picioare.

Nisipul ăsta te-ar putea înghiți și pe tine, dacă te-ai lăsa, dacă nu ai continua să te opui. Dar nici asta nu este esențial acum. Esențial este că acest nisip a înghițit deja pantoful cu toc a mamei, pensetele tatălui, capul unei Barbie, un set întreg de Lego, mucul primei tale țigări, strigătele și propozițiile deplasate ale oamenilor care treceau prin fața porții, scrâșnetul frânelor, îmbrățișările despărțirilor, sticlele de vin de după petrecerile care durau de obicei până-n zori. Toate astea te-au făcut proprietarul boltei sau ai devenit astfel pentru că nimeni nu a tăiat vreodată o singură rădăcină din ea, una sau două dintre ele s-au uscat de la sine pe măsură ce îmbătrâneau împreună. N-ai putut ține pasul cu schimbările, te-ai mutat ca majoritatea vecinilor tăi. Buruienile sufocau florile, incapabile însă să le extermine. Schimbările produse în bolta de vie pline de buruieni au rămas ascunse de ochii curioși, dar nu despre asta e vorba acum, ci despre faptul că bolta aceasta, pur și simplu, îți aparține, și nu știi de ce. Casa de alături a fost demolată, cireșul din grădină a fost tăiat, foișorul a dispărut fără urmă. S-a schimbat la față și strada, s-a schimbat și numele străzii, s-au schimbat și culorile gardurilor.

Vii în vizită în bolta ta de vie, noii locuitori te primesc și zâmbesc indulgent când îți treci mâna peste umflăturile tulpinilor, poți ciupi și un bob de strugure, poți să-ți afunzi picioarele în nisip și nici măcar nu te deranjează că pantofii tăi se vor umple. Apoi poți ieși din bolta de vie. Poate că rămâne a ta din cauza acestor bobițe stânjenitoare care se vor ascunde, săptămâni la rând, în pantofii tăi. Poate din cauza luminii soarelui care cade dintr-o parte peste ciorchini? Poți fi oriunde, dacă lumina îți lovește fața într-un unghi de șaizeci și cinci de grade, te afli în bolta ta de vie. Sau poate că această boltă este a ta din cauza distrugerii, a eroziunii constante a materiei? Tulpinile crapă, frunzele se usucă, florile se ofilesc și apoi totul o ia de la capăt.

Răsărirea, îmbobocirea, bruma pe pământ, recuperarea de după distrugere, cercurile naturii care se schimbă între ele. Da, poate că acesta este scopul, natura te-a îndoit, te-a pus pe propriul ei drum și ai fost prins în rotația infinită a ei.

Sau poate încă nu te poți convinge? Este rezistența principalul atribut al boltei tale de vie? Rezistență la timp, rezistență la natură, rezistență la tasare, rezistență la invadatori străini, rezistență la amintiri, rezistență la divizare, rezistență față tine însuți?

Cine ar putea sta de vorbă cu strugurii?

Cine ar putea descifra insistența plantelor?

Cine ar putea înțelege infinitul unei bolte de vie de mărimea unei batiste?

Traducere de Lajos Notaros