De fiecare dată când descopăr un volum de versuri foarte bun (al unui autor român, în special), am senzația că țin în mână o nestemată fragilă. Apărut la Editura Tracus Arte, sub coordonarea poetului Teodor Dună, volumul Tot ce atingeam se prefăcea în oameni este al treilea din seria publicată de Emilian Pal, după debutul Fortral (2015) și Dumnezeu ne iubește în Braille (2016). Din titlul volumului – un enunț paradoxal și deja metaforic – se desprinde un registru tematic concentrat pe relația om/non-om. Această idee este emblematică pentru tonul general al cărții: o meditație asupra umanității în toate formele sale, asupra fragilității identității și asupra modului în care experiența, memoria și durerea ne (re)scriu ființa. 

Volumul urmează un traseu liric fluid, în care fragmentele se leagă printr-un limbaj ce trece cu ușurință de la introspecție la observație socială, de la concret la abstract. Poemele sunt populate de imagini puternice, deseori surprinzătoare, care nu doar descriu stări, ci le sculptează, le conturează în mod visceral: lumea nu mai este doar un loc exterior, ci un teren în care poetul trăiește simultan prezența și pierderea, viața și moartea. 

Pe alocuri, registrul pare confesiv, dar nu în sensul unei confesiuni simple sau lineare, ci mai degrabă o confesiune fragmentată, unde prezentul se intersectează cu amintiri, cu vise și cu temeri inexplicabile. Această disoluție a granițelor dintre interior și exterior este una dintre caracteristicile definitorii ale scriiturii lui Emilian Pal în acest volum: totul pare să se topească într-un flux de conștiință lirică în care vocea se caută, se pierde și se regăsește. 

Un aspect esențial al acestui volum este relația cu alteritatea. „Oamenii” din titlu nu sunt doar alți semeni, ci și ipostaze ale sinelui care se proiectează, se ciocnesc, se răstoarnă și se regăsesc. Pe fundal se întrezărește și anxietatea existențială: neliniștea care traversează poeziile, conștientizarea timpului care trece, memoria care se destramă și viața percepută ca un șir de încercări imposibile. Această temă e prezentă atât în imagini simbolice, cât și în momente în care poetul își asumă o voce aparent simplă, uneori chiar autoironică, dar care nu evită confruntarea cu întrebările esențiale despre rostul existenței și natura suferinței:

„dacă primul pas spre vindecare
e să recunoști
că ai o problemă
atunci recunosc
am o mare problemă cu viii
cînd văd bolnavi care se-agață de viață
ca niște pahare de unică folosință uitate pe un pervaz
cînd văd copii care plîng în timp ce părinții se-ascund
crezînd că fac o glumă bună
carnea mi se strînge pe oase ca piulița pe un șurub
așa că prefer să-mi număr morții de parcă-ar fi asistați sociali
iar eu un șef de formație
care îi pune să desțelenească morminte

sunt nopți în care mă rog să treacă timpul mai repede
și nopți în care-mi dau palme că m-am rugat
să treacă timpul mai repede
sunt zile în care visez cu ochii deschiși
și zile în care mă-ntreb dacă nu cumva zilele de visat
cu ochii deschiși
sunt un fel de nopți în care mă rog
să treacă timpul mai repede

n-am înțeles de ce oamenii se tem de sfîrșitul lumii
ori de faptul că soarele se va stinge
pentru mine sfîrșitul lumii ar fi
cea mai frumoasă noapte de dragoste
în care sting soarele ca pe țigara de după
apoi stau gol pe podea și las frigul
să-mi usuce tîmplele”

(hai să ghicim viitorul în miez de nucă)

Tot aici regăsim și o sensibilitate aparte la limitele umane: la ceea ce înseamnă să fii om într-o lume care pare să erodeze constant sensul legăturilor, identităților și al valorilor. Această sensibilitate poate aminti de tonul unor confesiuni poetice moderne, dar rămâne profund originală prin modul în care Emilian Pal îmbină introspecția cu observația socială și culturală. 

Scriitura este una densă, presărată cu imagini neașteptate și alăturări surprinzătoare de idei și trăiri. Limbajul este în același timp direct și metaforic, dar nu caută ornamentații inutile. Fiecare imagine poetică pare să fie construită pentru a deschide noi orizonturi de sens, nu doar pentru efect literar. În multe pasaje, se simte o forță a imaginației care nu se teme de absurd sau de contraste extreme. Tocmai această deschidere către neașteptat îi conferă poeziei un caracter distinct, greu de redus la formule sau clișee. 

Din perspectiva criticii literare, volumul a fost perceput ca o declarație de forță a unui poet deja matur, capabil să pună în discuție nu doar temele clasice ale poeziei (dragostea, moartea, trecerea timpului), ci și modalitățile prin care acestea sunt experimentate ca experiențe limită. În cuvintele coordonatorului colecției, Teodor Dună, această poezie rămâne „dependentă de singurătate, de marginalitate, de trăirea, la cote paroxistice, a dispariției umanității”, o imagine care surprinde foarte bine tonul și direcțiile explorate de poet în această carte. 

În concluzie, Tot ce atingeam se prefăcea în oameni este un volum care oferă o experiență poetică intensă și semnificativă celor dispuși să se lase purtați de limbajul său original, anxios, dar profund reflexiv. Este o carte despre cum întâlnirea cu lumea, cu ceilalți și cu sine, modelează, frânge și construiește identități. O carte despre umanitate, în toate formele ei contradictorii și vulnerabile:

„bună dimineața
bună dimineața și ție
în stația de microbuz vocile noastre păreau un dublaj
din filmele proaste de acțiune trase pe vhs-uri în ’90

soarele urca bombănind în părul tău – vatman trezit
cu noaptea-n cap să meargă la muncă
mai mult adormită îți ștergeai ochii copilărește
de parcă-ai fi răscolit spuza unui foc stins
în căutarea unui grăunte de jar

m-ai atins din greșeală m-a străbătut o descărcare
electrică
pe care n-am știut s-o numesc:
defibrilare
ori fulger nocturn

m-am gîndit uneori să-ți fac mai plăcut locul de muncă
ieșeam în oraș cînd se potoleau furtunile de zăpadă
număram copacii căzuți cîntam în gînd internaționala
făceam proiecte pentru consiliul local

să ridic monumentul copacului necunoscut chiar
în fața biroului tău
apoi între sînii tăi mi-aș fi îngropat mîinile
ca un alpinist ucis de hipotermie pe muntele kenai
mi-aș fi lăsat capul între coapsele tale
ca-ntr-un confesional
ori ca în apa iordanului și-aș fi ieșit un om nou
gata să creadă în toți dumnezeii deodată
gata să jure că-ntre coapsele tale am găsit exploziile solare
pe care le tot vedeam simulate la rubrica meteo

te simt în inimă ca doza de ulei camforat
ce-l ținea în viață pe blecher

de aceea îți scriu
e singurul lucru ce mă păstrează uman

în rest sunt un sac de oase încremenite
cu mîna întinsă așteptînd milă

oricum tu nu vei ști nimic din toate acestea
am învățat că nu-i bine să spunem totul
dacă n-am avea nimic de ascuns
am fi niște sperie-ciori fără paie”

(nu știu să scriu poeme de dragoste)