E mult de discutat despre politica succesului ori despre succesul politicului în literatură. În Step Across This Line, Salman Rushdie povestește despre vizita lui în State, pentru a vorbi despre drepturile omului la Universitatea Columbia, după ce Iranul pronunțase fatwa islamică împotriva sa. În 1991, poliția l-a întâmpinat la New York cu unsprezece mașini înarmate și l-a dus la hotel cu o limuzină albă. I s-a spus că e gradul de protecție pe care-l ofereau liderilor din lumea arabă. Paradoxal, Rushdie se ridicase la nivelul celor cu care era în conflict. Pentru președintele american s-ar fi închis câteva străzi în plus, dar salariul era cam același. 

Hotelul era blindat cu saltele antiglonț. Probabil, musulmanii radicalizați urmau să tragă cu gloanțe obosite. Aici l-a vizitat Allen Ginsberg, care l-a pus să stea în lotus și să învețe respirație și meditație yoga. Nu e de înțeles cum a fost primit atât de ușor Ginsberg, care nu poseda echivalentul niciunei funcții publice. Asta dacă ne prefacem că nu știm ce grad important dețineau profesorii de yoga pe atunci. Rushdie și-a dat seama că e cam ridicol ca un occidental să îl învețe pe un oriental cum e cu spiritualitatea orientală, dar asta e, oricum el nu fusese niciodată prea oriental. Ginsberg însă, da, se dădea în vânt după New Age. 

Când Rushdie s-a întors în UK, unde avea mutație, presa britanică tuna și fulgera că i-a pus rău cu arabii. Britanicii erau încă de pe atunci înnebuniți după yoga. Un an mai târziu, Rushdie a fost invitat în Danemarca, unde sala de conferințe a fost păzită de un vapor militar, printre altele. Asta, pentru că nu apucase să urmeze clase de înot, ocupat fiind până peste cap cu examenul de yoga. Oricum, trebuie să admitem, fie că ne place sau nu scriitura lui, nici măcar Zaharia Stancu nu fusese păzit cu vapoare militare, doar cu șalupe. Presa daneză l-a criticat – pe Rushdie, nu pe Stancu – că le strică exporturile de brânză feta către țările musulmane. Adevărul este că de câte ori consum feta, mă radicalizez. Deci, pentru lumea arabă, feta e mai importantă decât benzina sau vinul verde de Braga. 

Un elitism mult mai limpede a existat la noi în acei ani, căci despre elitism dezbatem aici. G. Liiceanu, crescut în vilă din Cotroceni, a simțit mereu blestemul de a se fi născut în Lumea a Treia și, înțelept, nu a gustat filmele lui Fellini: „urâțenia acestei țări: case din chirpici roase de inundații, orătănii evoluând printre șoproane acoperite cu carton gudronat, obrajii scofâlciți ai oamenilor, guri fellinian știrbe”. Nu-mi imaginam că Cotroceni avusese latura asta felliniană. Îmi pare rău de Gabi – pluralul reverenței -, mai bine creștea în Balta Albă, pe lângă Piața Bobocica. 

Însă e păcat să nu profiți de acest bagaj fellinian, să nu-l prezinți la diverse conferințe prin lume. De unde poți achiziționa „boala venerică a conferințelor” (David Lodge, Small World). E un mediu frecventat de bombe sexi americane cu profil sovietic: „she looked about as sexy as a Siberian Miss Five Year Plan” (David Lodge, Changing Places). Amintiri de neuitat despre viitorul Cotrocenilor.

Revenind la yoga și feta după această nefericită deviere, în Brick Lane, de Monica Ali, Nazneen își întreabă mai vârstnicul soț, Chanu, dacă îi place un sari în roz și galben. El îi răspunde cu o mini prelegere din Hume. Influența lui Camil Petrescu e zdrobitoare. Însă nu trebuie să ne supere: iată dovada că suntem citiți mondial. Ba Camil, ba Zaharia. Mă chiar deranjează că Harold Bloom nu îi include în Canonul Occidental. Un ciudos bulgăresc, pentru că „ciudă” provine din vechiul substantiv slav „čudo”, adică „miracol”. Bine, nici pe miraculosul scriitor Ciudomir, recte Dimitar Hristov Ciorbadjiski, nu l-a inclus în cărțoiul lui care îl zeifică pe Shakespeare. Ciudat!

Întrucât faptul că Harold Bloom a fost misread, chiar la o zi după moarte, de literații care vor canon centrat pe literatură, dar făcut pe criterii de nouă corectitudine politică, nu pe criterii estetice, dovedește că Bloom a avut dreptate? El însuși apăra, totuși, dreptul la citire mereu înnoitoare, ca să nu îi spunem greșită, contra normei. Greu de ieșit din labirintul artei! Mai bine toți artiștii să ia seama la zisa lui Ian McEwan, să aibă în cătare „abordarea pointilistă a verosimilitudinii”. Joc, joc, dar cu joc doar milimetric.