(fragment de roman)

Roland Orcsik s-a născut în 1975 în Becej, Voivodina, în Iugoslavia.

Locuiește în Seghedin din 1992, unde lucrează ca profesor asociat la Institutul de Slavistică al Universității de acolo. Este scriitor, poet, traducător, editor și istoric literar. Romanul său, „Comandoul fantomă”, a fost tradus în limba română (Editura Paralela 45, 2018), sârbă și slovacă. Cea mai recentă carte a sa este romanul „Oceanul portabil”, din 2025.

Fratele meu, Karcsi, cu trei ani mai mare decât mine, este favoritul familiei,  al tatălui meu, cu siguranță. Când el s-a înrolat în armată, tatăl meu a scos pălinca lui de caise, bine păstrată, pe care o moștenise de la bunicul său. Mie mi-au aranjat doar un prânz în familie, nu a existat niciun toast festiv, chiar dacă m-am înrolat voluntar, spre deosebire de fratele meu, cel care s-a dus la ordin. Datorită studiilor sale de drept, a ajuns subofițer. Pe mine mama nu a reușit să mă consoleze că am ajuns doar caporal.

Odată, tatăl meu m-a chemat la atelierul lui de lăcătușerie. Era o primăvară fierbinte, Karcsi se pregătea pentru primele examene la universitate. Eu mi-am lăsat lecțiile deoparte și am alergat bucuros la atelier. Trebuia să strâng două bare de fier una de alta, iar tatăl meu și-a scos pistolul de sudură și masca. O scânteie rătăcită mi-a ars dosul mâinii drepte, am sâsâit și am scăpat barele pe jos. Nu vei ajunge bărbat niciodată, a mârâit tata. Cicatricea este încă vizibilă, o stea aprinsă.

De ziua lui, tata a băut până s-a făcut praf. După ce, seara, rudele s-au împrăștiat, s-a prăbușit pe canapea și i-a căzut din buzunar o bancnotă de zece coroane. Am îndesat-o în buzunar, nu m-a văzut nimeni. O am la mine și acum, poate îmi va purta noroc.

Am venit acasă de la gimnaziu cu o notă proastă. Ca de obicei, tata mi-a cerut certificatul încă înainte de prânz. M-am prefăcut că nu-l găsesc nicăieri, că trebuie să-l fi uitat la școală. Mi-a luat ghiozdanul, certificatul se afla chiar la fund. Aha, ia vino încoace, a spus atunci cu o voce calmă. Și m-a pălmuit până la sânge. Mama n-a mai răbdat priveliștea, a încercat să-i blocheze mâna, dar el s-a scuturat de ea, împingând-o și, înjurând, m-a trimis în camera mea. Nu aveam voie să mănânc nimic în ziua aceea. Karcsi mi-a adus în secret o ce a mai rămas din prânz, îmi ținea partea mereu. Când l-am văzut prima dată în uniformă, și-a dat seama că îl admiram cu invidie. Toate războaiele sunt murdare, frățioare, și va fi o minune dacă voi supraviețui.

Karcsi și-a găsit iubirea la universitate, Janka se numea și, fiind femeie, s-a înscris la facultatea de drept, cu permisiunea specială a părinților. O țâțoasă dată naibii, care, la un moment dat, s-a apucat, mai precis a încercat să mă învețe să dansez tango. Abia îmi puteam lua ochii de la sânii ei în mișcare, tot timpul o călcam pe picioare. Fratele meu a râs de noi și, în cele din urmă,  în timp ce Liebestango scârțîia din  gramofon, am dansat toți trei împreună în sufragerie.

Janka e feministă, se opune războiului. Discutam ore în șir despre cum, în opinia ei, totul s-ar fi putut rezolva prin diplomație. Mai nou, ca membră a Asociației Naționale a Femeilor Funcționare, lucrează la organizarea femeilor în fabrici pentru a înlocui bărbații care servesc pe front. Din cauza stării de război, multe funcționare au fost date afară, iar Janka consideră că situația lor socială trebuie rezolvată cât mai curând posibil dacă vrem ca societatea noastră să supraviețuiască războiului. Multă vreme a fost de acord cu romanciera ei preferată, Lux Terka, după care femeilor nu ar trebui să li se acorde drept de vot. Acum, de când a izbucnit războiul, opinia ei s-a schimbat.  Crede cu fervoare că dacă femeile ar fi avut un cuvânt de spus în politică, războiul nu ar fi izbucnit. Iar prima victimă adevărată a fost Prințesa Sofia, în timp ce toată lumea credea că prințesa era doar o pasăre de pluș lângă moștenitorul tronului. I-am replicat că a le da femeilor drept de vot era ca și cum ai încredința țara femeilor comuniste, o recunoaștere a slăbiciunii. Până la urmă, vor pretinde ca bărbații să nască în locul lor. Este în regulă ca femeile să lucreze acasă în locul bărbaților care luptă pe front, dar dreptul de vot este o aiureală, mai ales în acest moment crucial. Fratele meu a fost de acord, dar m-a rugat să nu-i spun asta tatălui nostru.

Când Janka a apărut într-o rochie-corset de tip reformă, a părut brusc mai matură, silueta ei de fetiță a dispărut. Se săturase de vechile corsete osoase, îi stricau silueta, îi provocau durere. Susținea că cine o iubește și așa, o iubește cu adevărat. Tata o asculta încruntat, iar mama, de jenă,  a început să vorbească despre vremea neprielnică. Károly doar se uita zâmbind la Janka și la mine. Janka a mers și mai departe, apărând în pantaloni la ceaiul de după-amiază. Tata, de furie, a scăpat pe jos ceașca de ceai, bucățile de porțelan s-au împrăștiat în sufragerie, iar servitoarea noastră le-a curățat imediat. Mama i-a cerut Jankăi să respecte tradițiile familiei noastre și să nu-și bage nasul în treburile noastre. Da, asta ne va duce la bărbați cu apucături feminine care vor purta fuste și se vor căsători, motiv pentru care această decadență și perversiune trebuie înăbușite din fașă. Tata i-a interzis lui Károly să o aducă pe Janka la noi acasă. Totuși, când era plecat într-o călătorie de afaceri, mama le-a permis în secret să stea la noi. M-am frământat mult timp dacă să-i spun sau nu, până la urmă am devenit complice cu ei, chiar dacă nu sunt deloc de acord cu acest nivel de eliberare a femeilor, care este, în cele din urmă, imoral.

Cu ochii mei interiori văd trenul nostru derapând de pe șine, cu locomotiva învăluită în fum urlând și distrugând case, instituții, biserici, granițe naționale, zdrobind masele de profeți falși, făcând curățenie ca o furtună de foc nu numai în Ungaria, ci în toată Europa, după care va veni pacea veșnică.

Suntem în proces cu răul, în proces cu păgânii slavi, cu gunoiul războiului, în proces cu acuzatorii noștri, ducem bătălia Domnului, suntem aleșii Domnului. Nu-i lăsa, Doamne, pe acuzatorii mei, luptă cu dușmanii mei! Scutul sus, Doamne!

Ajungem în amurg la gara din Szeged care nu arată ca o gară,  mai degrabă ca o tabără militară: peste tot, mulțimea pestriță de soldați și ofițeri. Se urcă în trenurile care pleacă din zece în zece minute, cântând nevoie mare. Asemenea soldați excelenți, entuziaști, sunt născuți pentru victorie. Mă aplec pe fereastra trenului, salut mulțimea, fetele și femeile ne așteaptă și aici cu ligheane și prosoape, câte una ne mai dă și o sărutare. Un moșuleț îmi oferă niște pălincă, iau o înghițitură, un amestec bun și tare de mere și prune; bătrânul îmi înghesuie în mână cincizeci de coroane, nici nu mă gândesc să nu le păstrez, o să am nevoie de ele, îl văd pe moș că, dacă ar putea, ar veni la luptă împreună cu mine, dar la departamentul de serviciu militar nici să n-audă de așa ceva, deși omul, la optzeci de ani,  își călărește falnic calul. Calul, da, a fost acceptat, va lupta în locul său în război. Repetă la nesfârșit, cu lacrimi în ochi, că tocmai pentru că nu  poate fi cu noi în Serbia, măcar să ne admire uniforma militară. Nici la Budapesta nu mai trăisem o asemenea izbucnire vulcanică de bucurie și spirit de luptă. Ar fi păcat să las să se piardă această dorință de viață  frumoasă și autentică, ar fi păcat să mă împac cu  sârbii aceia dați naibii. Niciodată nu m-am gândit să ucid pe cineva, dar acum, când ating cu mâna pistolul, simt un entuziasm inexplicabil. Popoarele civilizate ale Europei își pot realiza de data aceasta cu adevărat misiunea lor civilizatoare, de parcă pentru asta ne-am fi pregătit de secole, pentru această mare încercare morală. Vitam et sanguinem. Afirmarea și bucuria acestei convingeri radiază mai nou din fiecare om deștept, chiar și soldățelul mai modest, așa, se ridică în picioare de data aceasta. Petőfi visa la o moarte eroică, noi ne pregătim pentru o eroică victorie.

Pe măsură ce ne îndepărtăm de Szeged, cântecele soldaților din tren devin tot mai rare, oboseala învinge, în cele din urmă. Mi se face sete, mă ridic în picioare, dar nu-mi găsesc gamela nicăieri. Îi întreb degeaba pe cei din jurul meu, nu mă pot auzi din cauza cântărilor, iar cei care pot, dau ferm din cap a negare. Mă simt nevoit să mă liniștesc, chiar dacă era gamela bunicului meu, pe care a folosit-o în timpul Războiului de Eliberare și avea gravate pe ea numele și data intrării sale în război: Vilmos Kovács, 29 martie 1848. Moșul i-a spus tatălui meu că gamela i-a salvat viața atunci când muniția i s-a terminat și a folosit-o ca să omoare un rusnac. Îndoitura astfel obținută a devenit un suvenir de război pentru el. Fratele meu a primit cuțitul bunicului, mie mi-a rămas gamela de tablă îndoită. Pierderea ei este prima mea pierdere de război, rana mea. Dacă aș fi superstițios, aș putea crede că este un semn rău, dar eu nu mă simt protejat de superstiție, ci de Dumnezeu.

Compania din tren devine din ce în ce mai liniștită, sunt și eu plictisit să tot ascult cântările. Pornesc spre baie, în vagonul nostru se joacă cărți acum, niște soldăței spun bancuri porcoase cu voce tare. Devin și eu atent la cel care tocmai se spune, e chiar de râs cum nimeni nu râde la poantă, doar cască și dă din mână. Merg mai departe, e o mică coadă care așteaptă în fața băii. Un doctor masiv stă în fața mea, ștergându-și, puțin nervos, palmele de pantaloni. Își scoate țigara și îmi  oferă și mie una. Se prezintă, Dr. Brenner. Dacă am auzit că astronomii au detectat destul de multe protuberanțe vara asta? N-am mai auzit niciodată expresia, așa că ridic din umeri și tac. Erupții solare, continuă doctorul, apoi privește spre cerul înstelat al nopții, luminată de o lună plină fantomatică. Un eveniment cu semnificație cosmică ce nu poate fi văzut cu ochiul liber. Omul îl poate detecta doar cu instrumente care nu sunt încă suficient de rafinate pentru a înregistra fiecare vibrație a Soarelui. Oare cine sau ce, în afară de noi, poate detecta războiul acesta în Calea Lactee?

M-am săturat de doctorul ăsta, stă pe toaletă de o jumătate de oră și nici măcar nu mi-a dat nimic de citit. Bat la ușă de câteva ori, îi spun că abia mai suport și că, dacă nu se grăbește, o să-mi umplu pantalonii. Răspunde târziu, gemând, iar când, în sfârșit, iese, fața lui palidă e numai apă. Alles in ordnung, alles in ordnung, boscorodește, apoi se împleticește spre biroul lui ca un lunatic.

Se răspândește vestea că sârbii din Szöreg au minat șinele și că vom sări în aer înainte să ajungem pe câmpul de luptă. Se dovedește mai târziu că a fost o informație falsă. Eu am luat-o în serios, sârbii ăștia sunt în stare de orice.

E liniște în tren, oamenii sau dorm sau se uită în tăcere la peisajul în trecere, luminat de lună. Singurele sunete sunt zdruncinăturile trenului, scârțâitul frânelor, hurducăiala artileriei grele din tren. Preotul din compartimentul meu a adormit și el, sforăind din când în când. Nu-mi trecuse prin minte până acum că nu cunosc pe niciunul dintre soldații din jurul meu. Mă uit pe fereastră, necunoscut, necunoscut, capul îmi bubuie. Dintr-odată mă simt singur și mă gândesc că aș putea chiar să mor undeva pe câmpul de luptă. Ba, nu, vom avea poate mulți răniți, poate și unul sau doi morți, și asta mai mult din ghinion. Mă ridic, mă întind puțin, apoi mă las pe spate pe canapea. Nu pot dormi, îmi caut locul. În cele din urmă, întind mâna după tocul pistolului, îl desfac, ating fierul rece, totul e în regulă, în regulă, în regulă.

Traducere de Lajos Notaros