Pe când au ajuns comuniștii la ciolan, după ce regele și-a luat tălpășița, locuiam cu părinții sub vie, la marginea orașului, în blocurile alea de doi lei (îmi pare că vorba asta, de doi lei, conține în ea, într-un fel destul de perfect identitatea acestei țări, felul în care oamenii din interiorul ei, născuți toți cu un ochi critic – poate că asta ascunde Giacometti sub bucata aia de piele neagră, trasă peste ochiul stâng, ascunde ochiul critic, atât de predominant în viața de zi cu zi a acestei țări – și, cum ziceam, născuți fiecare cu ochi critic, ca un fel de deget așezat, din naștere, direct pe trăgaciul unui pistol, gata să tragă – totul trebuie criticat – totul e de doi lei – totul trebuie redus – din nou această problemă atât de complexă și serioasă, problema reducerii unei realități la dimensiunile unei alte realități, net inferioare – la acest preț, doi lei, pe care, cel mai probabil, fiecare individ din țară îl putea plăti – pentru că, în adevăr, în asta constă valoarea, sau puterea, acestei vorbe, la reducerea unei valori până la cel mai mic numitor comun, adică cel mai mic preț pe care toată lumea, oricine, l-ar putea plăti – doi lei), (acum, între noi fie vorba, dacă suntem sinceri, viața, și aproape toate lucrurile care constituiau ceea ce noi numim viață acum, pe atunci, chiar erau de doi lei) într-un apartament (doi lei) cu o cameră (doi lei) și o bucătărie mică (doi lei) în colț, lângă fereastra ce dădea spre dealurile împădurite de deasupra viilor. Nu tu calorifer sau sobă în apartamentul ăla. Ai mei aveau o plită și un reșou, ambele electrice. Cu alea ne încălzeam, pe ele găteam, deasupra lor puneam haine la uscat, pe o structură ce o improvizase tata – o sfoară prinsă în două cuie, la vinclu, chiar deasupra plitei. 

Triunghiul bermudelor, glumea tata de fiecare când trebuia să ne folosim de acea invenție.

(când eram numai noi, acasă, glumea la fel și despre viața noastră zilnică, îi spunea triunghiul bermudelor, și-mi explica că era o zonă în care, dacă intri, ai toate șansele din lume să te pierzi și să nu mai fi găsit, în același timp, tu, care ai intrat acolo, pierzi orice capacitate de a mai ieși singur de acolo –  un fel de paralizie – cam așa e cu comunismul, zicea el)

„Să dai la vinclu” era expresia pentru când mama agăța hainele. 

„Să facem un grătar” era expresia pentru uscatul picioarelor, după baie. Le țineai în aer, peste plita încălzită. 

Când aveam curent (doi lei), era bine, ne era cald, mama putea găti, puteam usca haine și picioare după baie, toate în aceeași zi – pe scurt: 

dădeam la vinclu în timp ce făceam grătare. 

Când nu aveam curent, ziua întreagă era o lungă ridicare din umeri în semn de resemnare, un fel de ‚ce să-i faci’ sau ‚asta e’. 

Pereții apartamentului erau urâți tare: pete, găuri, denivelări. Tata ar fi vrut să renoveze, dar nu avea cu ce. Și nu prea avea sens. În pereți trăia ceea ce tata numea Spiritul umezelii, un monstru aproape invizibil, dar extrem de puternic, care mânca pereții oamenilor și lăsa în urma lui putregai. Era infecția betoanelor. 

Mama glumea și ea, zicând că nu existau destule antibiotice în lume să vindece pereții acelui bloc. (gluma și comedia, erau la ele acasă, la noi acasă). 

Pereții noștri erau ca niște hărți pentru orbi. Poate au locuit orbi acolo, înaintea noastră, cine știe. Au fost atâtea zile de întuneric în acel apartament că umbrele noastre s-au absorbit în pereți. Acum trăiau acolo cu Spiritul umezelii. Umbra mea de copil a rămas acolo, sub tencuială, în întuneric, îți spun sigur. Mă așteaptă, probabil, să mă întorc.

Giacometti râde sub mustața deasă, crescută în toată părțile, căruntă și arsă la margini, unde dormeau țigările. 

Într-o zi, continuă el, pe terenul viran din spatele blocului, au apărut câteva mașini din alea negre de la partid, erau și câțiva ingineri cu ăia. Securiștii purtau toți costume negre, iar inginerii purtau căști de protecție. De la distanță arătau de zici că urma să înceapă ceva joc ciudat pe echipe. Fumau toți și se tot învârteau în jurul cozii, cu țigările între degete, indicând cu mâinile întinse în toate direcțiile. Fumul de la țigări plonja în urma degetelor aruncate în diferite direcții. Pe semne că ăia voiau să construiască ceva. 

După 3 ani fix, inaugurau deja stadionul clubului de rugby Dacia. 

La noi nimeni nu juca rugby. Nimeni nu vorbea de rugby. Era ca și cum acest sport nu ar fi existat niciodată și vine partidul și ne bagă sub nas ditamai stadionul în a cărui incintă se practica un sport pe care nu-l cunoștea nimeni și la care se așteptau să mergi să-ți cumperi bilete, să stai în tribune și să ții cu una din echipe. 

Când a venit Revoluția, și-au împachetat ăștia fain frumos clubul și partidul și au dispărut rapid în ceață cu rugby-ul lor cu tot. Au lăsat leșul stadionului să putrezească în soare, în spatele blocului, cu tot cu tribune, vestiare, porți, și toate alea. După ce și-au dat jos numele de pe poarta de la intrare, și s-au cărat, a devenit al nimănui. Adică al copiilor din cartier. Acu și poarta de la intrare a dispărut. Au venit unii într-o noapte și au luat-o. Vândută la fier vechi, pun pariu. Nu știe nimeni cum au luat-o. Nimeni n-a auzit nimic. 

Se oprește un moment și își drege vocea. Scuipă în râu țigara ce murise între buzele lui uscate, aprinde alta și se întoarce la poveste.

Era ditamai poarta, îți spun. N-o furi tu cu una cu două, numai așa. Eu zic că au venit cu căruța. Probabil țiganii din Cicago. Oricum, au luat ei bani frumoși pe fierăraiele alea. 

Zâmbește cu același colț al gurii în care Carpațiul fără filtru își vedea liniștit de treaba lui. 

Privește în gol o vreme, spre mal, unde calea ferată se întindea ascunsă la baza dealurilor înalte, împădurite, pe unde alerga și șoseaua națională. 

După o vreme începe iar. 

După Revoluție s-au întâmplat tot felul de ciudățenii: dispăreau oameni din bloc sau din cartier fără știrea nimănui, și tot așa, apăreau alții, pe care nu-i știa nimeni, numai te trezeai că peste noapte s-a mutat altcineva în apartamentul de lângă tine; apoi se nășteau copii cu probleme, cu tot felul de puteri ciudate, supranaturale, cum le ziceau ei – unul putea să îndoaie linguri, doar privindu-le insistent, altul putea să plutească, adică să leviteze, asta dacă se concentra foarte bine pentru o vreme, și alte ciudățenii de felul ăsta; se schimba, din senin, limba la toate programele de la televizor, de nu înțelegeai o boabă din ce-ndrugau ăia; tot mai mulți oamenii pe stradă începeau să meargă cu spatele, așa fără explicație, mergeai în paralele cu ei pe trotuar și de nicăieri numai vedeai cum pășesc brusc înapoi și dau colțul, tot timpul cu fața la tine, pășind, îndepărtându-se și aveau privirea aia pe fețe … ; l-a un moment dat au încetat să mai meargă busurile și staționau, în mijlocul drumului, prin oraș, fără nicio explicație. Tot felul de din astea.

Apropierea serii muta lumina peste valea Mureșului, pe care noi alunecam, cu barca lui Giacometti, ca printr-o poveste, și pe deasupra capetelor noastre, de pe un mal pe altul. 

Soarele se prăbușea în reluare ca o minge de oțel. 

Mirela o chema pe mama, Dumnezeu să o ierte. O femeie mică de statură și mai lată așa, l-a cei 20 și ceva de ani ai ei, pe atunci. A lucrat ca poștăriță – uniformă, chipiu, geantă mare de piele, mirosind a pastă de pix și cerneală pentru ștampile – primul ei loc de muncă și unicul, până m-a născut. Nelu, scurt pentru Ioan, dacă te întrebai cumva, tata, scund și el, mai lat la mijloc, ca și ea, aproape de 30, muncitor la Turnătorie. Un om blând, iubitor, un suflet moale, ce parcă n-a văzut un nor negru în viața lui, sau poate l-a văzut, dar n-a ajuns la inima lui ce ar fi putut însemna acel nor negru, indiferent dacă vorbim literar, sau metaforic. 

Într-o dimineață, se trezește mama, din senin, cu burta-n tavan, cât un cort de două persoane. 

Povestind, Giacometti desenează pentru mine, cu degetul arătător, în jurul lui, forma și mărimea aproximativă a burții femeii. Judecând după desenul invizibil, femeia ar fi putut înghiții doi ca Giacometti, pe puțin. 

Și până trag amândoi vreo patru sau cinci sperieturi, că “ce-i cu burta ta femeie!!!”, și „lasă-mă mă, că mă doare de mor!!!”, … după câteva serii din astea, lu mama i se rupe apa, acolo-n pat, și tata nu prea știe ce să facă, li se gândește, ca orice ființă normală că femeia de lângă el tocmai s-a pișat pe ea, că n-a mai văzut el așa ceva, există șansa să nici nu fi auzit vreodată de apă ruptă, speriat că nu se poate controla asta, și nu știe cum să mai întrebe, sau ce, că femeia murea de durere și nu putea răspunde normal la nicio întrebare, sau nedumerire a lui. Nu-i mai ieșeau propoziții din gură, numai sunete, și nici alea foarte plăcute. După câteva țipete confuze dintre buzele ei, toate fără sens, și alergăturile lui, exact ca din filmele cu Stan și Bran, pe rapid așa, își cam dau seama ei ce se întâmplă, și amândoi, cu gura și ochii deschiși larg, ca în fața unui miracol, își urlă unu altuia că „hai la urgențe!!!”. Spitalul era la doi pași (nimic nu e niciodată la doi pași, nu prea înțeleg de ce lumea insistă cu așa vorbe fără sens) și se iau amândoi și se duc, iar el, mai puțin îndemânatic, și speriat de numa, nu prea știe cum să ajute. Ea abia se mișcă, cămașa de noapte, lungă, târâtă pe jos, era udă leoarcă. Arăta ca o caricatură a unei sculpturi în marmură, întruchipând vreo zeiță romană sau greacă. El în niște izmene de noapte, cam jerpelite, de culoarea betonului murdar, bâzâia în jurul ei ca o muscă enervantă la care-ți vine să-i dai o palmă. El nu arăta ca parodia niciunui zeu, nici grec, nici roman. Arăta exact ca ceea ce era – un tată ce urma să aibă un copil miraculos.  Mama coboară scările, abia și abia. Afară, fiind devreme tare, nu era țipenie de om. Dar în ce situație erau, nu se mai gândeau ei la oameni și din astea. Eu eram în burtă bine mersi, apărut de nicăieri, peste noapte, și așteptam, deși nu prea, să mă nasc. Dacă aș fi putut striga din balonul ăla de apă în care eram, aș fi strigat la ăștia doi să se grăbească. Dar n-aveam cum. Îți dai seama, dacă mi-ar fi ieșit asta cu strigatul din burta lu mama, … păi ar fi făcut pe ei de frică, amândoi, cu tot cu graba lor spre Urgențe. O voce ieșind din burtă. N-ai mai auzit așa ceva. 

Gladiolelor era ultima stradă din oraș. Dincolo de ea, era terenul de rugby, iar în spatele lui biserica aia care urma să dispară fără urmă prin anii ’90, și în final, dincolo de ea, via, care se întindea în sus, pe deal, până la buza pădurii. De acolo de sus puteai vedea întreg orașul. 

Acolo sus, la Revoluție, s-a prăbușit un elicopter al armatei. Nimeni, nici până azi, nu a aflat de ce s-a prăbușit ăla. Pe atunci, lucrurile de genul ăsta, interesau pe toată lumea. Muncitorii erau interesați de orice lucru ce putea fi folosit ori sub formă de glumă, la muncă, împreună cu ceilalți, când maistru nu era atent, sau informații ca monedă de schimb, poate le ieșea și lor ceva. Nu știi niciodată. 

Unele lucruri din viețile oamenilor de pe atunci erau parcă rupte din romane polițiste (sau milițienești), mici mistere care-i gâdilau pe oameni plăcut în interior, că toți bine sunt pasionați de descoperiri și secrete. Erau povești ce s-au născut din ceață. Fire înnodate, așa erau poveștile alea. Pe atunci, toate cartierele din oraș aveau poveștile și secretele lor, pline de fire ce se țeseau în toate direcțiile, mai ales în parcările subterane, de sub blocuri, în a căror întuneric nu ni se permitea să coborâm, nu cumva să aflăm ceva acolo, în negrul adâncului, în măruntaiele blocului. 

Din elicea elicopterului au construit un fel de cruce pentru ăia care au murit în noaptea aia. 

Povestea e cam așa: 

(astea-s chestii pe care le vorbea lumea prin cartier, pe atunci – așa înnodau oamenii firele) 

• elicopterul avea la bord niște oameni importanți ai Securității, care dintr-un motiv sau altul, erau atunci în Alba. Pe 21, seara, au primit ordin să meargă la București. Nu prea știam noi multe despre elicoptere și distanțe, dar cam bănuiam că un elicopter nu putea zbura așa departe, că poate îți trebuia un avion … în fine. Poate nici măcar nu mergeau la București. Poate i s-a făcut doar frică lu vreun superior de armată de la noi din oraș, și i-a ordonat la pilot să-l scoată de acolo. Câțiva prieteni de pahar de la unitate l-au urmat. Oricum, era întuneric, și ceva viscol afară. Ăia s-au luat cu elicopterul lor și au zburat spre Mamut, peste poligon și depozitul de armament, care e pe acolo pe undeva pe sus, pe deal. Dar ce au uitat ăia cu elicopterul lor, era că acolo sus erau firele de înaltă tensiune, și care nu-s marcate în niciun fel. Și vine chilotul ăla (așa râdeam copii pe atunci de piloți) cu elicopterul lui cu tot și se aruncă ca orbu-n firele alea, și cade ca un bolovan din cer, în întuneric, peste via lu ăia de la Biserica Catolică, că de acolo-și făceau vin pentru împărtășanie sau cum o numeau ei, și explodează ăla de se zguduie Gladiolelor și se iau ăia și mor toți acolo, ca niște proști.  

Era una pe stradă, roșie ca focu-n obraji și părul de aceeași culoare, care era beată de dimineața până seara. Tanti Corina, care se plimba toată vara, de la un capăt al Gladiolelor la altul, cu două bețe în mâini și pe rolele lu fiică-sa, de zici că era pe schiuri. 

Parcă era ruptă din vreun film de Pintilie, pe care încă nu l-a făcut. Aparținea lumii lu Pintilie, la fel cum acelei lumi aparțineau minerii sau Copșa Mică.  

Fiică-sa s-a luat și s-a măritat cu unu, “în munți, lângă Cugir, numai să scape de mine”, așa spunea ea povestea propriei fiice, mai ales când avea câteva păhărele la bord. Unii, care nu o cunoșteau prea bine, o ascultau cu interes. Alții, care o știau, râdeau de ea. Eu n-am râs niciodată de povestea nimănui. Tanti Corina avea o viață tristă, dar când o apuca damblaua, trebuia să te dai din calea ei. Era val vârtej. Când trecea prin cartier, zici că a trecut o furtună. Își anunța prezența de la distanță – o auzeam cum cântă și țipă, venind pe rolele ei roz. 

Făcea un balamuc de se luau toți de cap. Țipa cât o țineau balamalele. Îi plăcea să urle, nu știu de ce. Și când vorbea, mai mult țipa decât vorbea. Câteodată, trecea pe lângă tine pe stradă, pe rolele ei, și te apuca de mânecă și te trăgea după ea, numai să râdă de tine când te-mpiedicai și cădeai în urma ei. În ipostazele astea, dacă te uitai mai bine la ea, puteai zice că vreo vrăjitoare a ieșind din vreo poveste de demult și s-a pierdut pe străzile orașului nostru, ca ăia din filmul ăla franțuzesc, cavalerii ăia din evul mediu care erau duși rău cu pluta. 

Pe copii, pe care nu-i suporta de fel, îi dobora pe asfalt, iar dacă îi era sete, și-i trebuia o cinzacă de ceva, se ținea de vreunul, până-i dădea ăla bani, numa să se scapre de ea și de gura ei spurcată, că uneori vorbea urât tare. 

Unde mergea toată băutura aia ce o băga în ea, nu știa nimeni. Bea de le stingea, mai ceva ca bărbații. 

Unele femei își băteau joc de ea. 

Iar îi trebe atenție lu asta, ziceau.

Ziceau că face toate astea intenționat, ca să atragă atenția bărbaților. 

Dă-o-ncolo cu patinele ei. 

Uneori venea să joace table în fața blocului la noi, cu bărbații. Juca numai pe bani. Îi bătea pe ăia, de le suna apa-n cap. Apoi mergeau ăia acasă cu coada între picioare și mâncau bătaie de la neveste că au pierdut banii și că aia acu merge bine mersi să-i bea la MariAdi. 

Apropo de asta, pe Gladiolelor erau două locuri unde puteai să mergi să bei. La Rotisor, pe colț, și la Mariadi, vizavi. 

Rotisorul era pentru ăia cu fițe – restaurant în toată regula, unde mirosea pe veci a pui la rotisor și mujdei. Veneau copiii de prin cartiere și stăteau cu gura deschisă la geamul prin care se vedea rotisorul și puii ăia, care rotindu-se, arătau de parcă făceau parte din ceva ritual religios, iar puștanii de pe stradă veneau să li se închine de foame. 

Femeile din cartier o urau pe tanti Corina. Cred că le speria ceea ce reprezenta ea – o bețivană, ceva ce în mod normal nu atribui unei femei, deși, sincer să fiu, multe din astea am văzut pe acolo. Problema lor era una de acceptare a unei realități. 

Sau poate nu le convenea că se comporta intenționat ca un bărbat. Oricât de săraci erau oamenii pe Gladiolelor, și oricât de proști, femeile alea aveau o limită: niciodată o bețivană, nici în ruptul capului să nu te asemui cumva cu un bărbat. Mai bine moartă. 

Pe tanti Corina nu o interesau detaliile astea. Era genul de om care nu mai avea nimic de pierdut, și în mai multe feluri decât știam noi, și-a dat drumu. 

Zicea c-a moștenit roșeața din obraji de la tată-su, care era numai vinișoare pe față. Roșeața beției. Taică-su era prietenul ei cel mai bun. Creierul le era un pumn de foc, un braț de lemne înnodate și incendiate sub țeastă, după un pahar sau două. 

Pân -a murit bătrânul, au băut împreună. Ăla cădea sub masă. Ea n-avea nici pe Dante. 

Vara-ntreagă, purta o rochie cu flori roz și portocalii. Arăta ca o acuarelă ambulantă. Din cauza culorilor și a formelor de pe material, nu-ți dădeai ușor seama cât era de peticită. A tăiat buzunarele rochiei, din interior, care erau din același material, și cu ele a creat petice pentru găurile din rochie. O purta de pe la sfârșitul lui aprilie, până la sfârșitul lui septembrie. Nu era ea prea friguroasă și era mai tot timpul pe role. Alcoolul din stomac îi ținea de cald. Avea un pumn de foc în burtă când era beată. 

Ăla ce pilotase elicopterul în noaptea aia, în vie, era bărbatu-su. De când s-a dus ăla, viața ei a sărit în aer. 

Dacă pe străzi era gol, la Urgențe, ca întotdeauna, era plin de lume, chiar și la ora aia. Parcă era Crăciunul tot timpul și toți au auzit că se dau cadouri gratis. Aproape nimeni nu poate explica de ce. Erau unii pe acolo care doar așteptau, poate de săptămânii, alții care se plimbau, unii care stăteau la colț, cerșind de la ăia care se plimbau. Era un oraș întreg pe hol la Urgențe. Nu-i băga nimeni în seamă. Erau unii care, de o vreme, și-au făcut o locuință provizorie, pe holurile alea și în sala de așteptare. Zici că așteptau un tren ce avea o întârziere soră cu moartea. 

Și ajung și ăștia doi ai mei ei pe holurile alea. Nici nu-ți mai spun cum au străbătut ei distanța de la bloc până la spital. Maică-mia arăta ca o femeie convinsă că scopul ei în viață era să umfle baloane, dar nu-i punea nimeni baloanele la gură – sufla, și sufla și sufla din fălcile alea roșii, ca o locomotivă deghizată-n femeie. 

Taică-miu a încetat să mai încerce să vorbească cu ea sau să mai aștepte ca ei să îi mai iasă cuvinte din gură. S-a împăcat cu sunetele și suflatul. Mergea pe lângă ea. Abia ajunși acolo pe holurile spitalului și-a dat seama că avea în mână halatul ei de baie de acasă. 

După o vreme, cum tot așteptau ei pe holul ăla împuțit și aglomerat, a venit un halat alb la mică-mia și ia spus să nu mai țipe atâta, că-i deranjează pe ceilalți. S-au uitat în jur. Nu era nimeni deranjat. Era ca la balamuc acolo, oricum. Fiecare pentru sine. Jungla de la urgențe. 

I-a arătat ăla un loc pe o canapea și i-a spus să șadă acolo și să tacă, că altfel o dă afară. Taică-miu, din fire liniștit și pașnic, n-a zis nimic. Maică-mia, nici nu mai putea vorbi. Iar eu, eu mă străduiam să ies. Vedeam deja lumina de la capătul tunelului. Mi s-a părut interesant. Și nu era foarte complicat. Ceva din interior mă împingea necontenit să ies. O auzeam pe maică-mia repetând: 

E timpul! E timpul! 

Atunci și acolo am înțeles că timpul mă împingea să ies. Timpul m-a creat și m-am copt în burta mamei mele și urma să mă nasc. 

Timpul ăsta era conținut în burta femeii și mă voia ieșit. 

(Poate că timpul ăsta era cu adevărat părintele meu.)

Lumina ce o zăream la capăt era altfel de cât ți-o imaginezi, stând atâtea luni acolo-n burta aia, înăuntru. Acolo înăuntru eram sub o cupolă roșiatică, în interiorul unei catedrale gigantice, cu tavan de rubin. De afară venea o lumină albăstruie. Îmi plăcea și am început să mă joc. Când închideam ochii, vedeam lumina roșiatică din interior. Când îi deschideam, vedeam lumina albăstruie. Apoi am început să închid doar un ochii, să pot vedea ambele lumini, în același timp. Și pe când mă jucam eu așa cu luminile celor două lumi între care mă situam, timpul m-a împins puternic, m-a îmbrâncit mai zdravăn ca până atunci și brusc lumina albăstruie a devenit aproape orbitoare. Lumina roșie nu mai era în jurul meu, a rămas închisă în ochiul meu închis. Am fost acaparat de lumină. M-a furat. 

Timpul m-a biruit. 

Ochiul care fusese închis când am fost absorbit de lumina albastră și rece, a rămas închis, păstrând, ca într-un pumn închis, intactă, perla luminii roșiatice din cealaltă lume. 

Auzind țipetele lu maică-mia, halatul s-a întors iar la ei, să o certe. 

Ce e prea mult, e prea mult, dă-o -n ovăz!, își zicea ăla, tropăind pe holul spitalului. 

E prea mult, chiar și pentru Urgențe. 

Înjura, pășind ca o namilă ce era, pe marmura murdară de la urgențe, pregătit să-și golească creierul de injuriile adunate acolo, ca niște vipere încolăcite.  

Când a ajuns la canapeaua unde i-a ordonat să șadă, ăsta, buldog ce era, era gata de o diaree – maică-mea ținea deja un copil în brațe, care plângea de mama focului. Cordonul ombilical ieșea de sub cămașa ei de noapte jerpelită și toată udă și urca spre brațele ei, așa cum ședea într-o poziție ciudată acolo, pe canapea aia murdară și-mpuțită, din ceva imitație de piele, de culoarea muștarului. Taică-miu, cu gura deschisă, șocat până la măduvă și-napoi, a uitat că există cuvinte. 

Când a venit ăla, m-am oprit din plâns, și priveam spre el, din brațele lu maică-mia și halatul, ca să fie el așa, om rău, că acu simțea că nu mai poate să țipe la femeie, se uită la mine, și rânjind, zice:

De ce-i chior copilul, femeie?

Apoi se ia și pleacă, rânjind mai departe. 

Maică-mea, în toată harababura nașterii, n-a observat nimic. Dar, când m-a privit mai atentă, într-adevăr, aveam un ochi deschis și unul închis. Urma să stea închis pe veci, cum se zice. 

Așa am ajuns eu pirat pe râul Mureș.