Clara Marinescu a debutat publicistic în anul 2017, când a început să publice în revistele online, Ofranda literară, Curentul Internațional Magazin (New York), Catchy, Business Talk, Planeta Babel, dar și în revistele print, Argeș, Ateneu, Ficțiunea OPTm, Agora Artelor, Colecția Science-Fiction sau Cervantes, unde are o rubrică proprie. A publicat de asemenea în mai multe antologii, dintre care amintim: Șotron pe zăpadă (Siono, 2021), De ziua ta, Femeie (Siono, 2024), Toamna pe sensul liric (Boem@/ASPRA, 2023), A coborât din cer Crăciunul (Stef, 2023), Culoare dincolo de gri (Editura pentru Artă și Literatură, 2024), Suprapun realități, spun minciuni (Editura pentru Artă și Literatură, 2025). În 2024 a publicat atât romanul Vigilante (volumul 2 din serie), în colaborare cu scriitorul Felix Cuceanu, apărut la editura BookForge, cât și romanul Întunericul din mine, primul ei roman de autor, apărut în 2024 la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Violet, coordonată de Violeta Borzea. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început aș spune că romanul Clarei Marinescu, Întunericul din mine, este de departe cel mai straniu roman pe care l-am citit în ultimii ani, cel puțin din literatură română. Și aceasta, din mai multe puncte de vedere.

Mai întâi, romanul începe cu un fel de avertisment, care ne introduce în universul creat de autoare și care sună așa: „Mi s-a spus să-mi scriu amintirile pe o foaie sau mai multe. Am făcut-o. O fac încă. Nu știu până când. Dacă voi fi găsită în viață, voi avea niște explicații de dat. Dar pentru asta, trebuie să trec de această noapte. Atât a mai rămas: o noapte”. De unde deducem că întregul roman, de 385 de pagini, a fost scris într-o singură noapte, ceea ce ne cam trimite la legenda cehă despre călugărul care a transcris Biblia într-o singură noapte, bineînțeles, cu ajutorul Diavolului, fapt pentru care respectivul exemplar a căpătat numele de Biblia Diavolului. Terifiant, nu-i așa? Dar să presupunem că aceasta a fost doar o exagerare scriitoricească menită să capteze atenția cititorului. Ce ne facem însă cu ceea ce urmează?!

Romanul este alcătuit din 128 de capitole, care funcționează ca un veritabil duș suedez, cititorul fiind expus, alternativ, la întâmplări înfiorător de macabre, generatoare de fiori înghețați pe șira spinării, dar și la pagini de un erotism pur, dus până la paroxism, care fac sângele să clocotească prin toate organele, dar mai ales în zona intimă. Dar nici măcar asta nu este cu adevărat straniu.

Ceea ce face ca romanul să fie însă cu adevărat straniu, dar totodată palpitant, este diversitatea vocilor narative. Același narator este când femeie, când bărbat, ceea ce trimite desigur la mitul androginului, când victimă, când vânător, ceea ce din nou trimite la eterna dilemă legată de raportul de forțe dintre vânător și victimă, descris magistral și de Ștefan Augustin Doinaș în poemul Mistrețul cu colți de argint, ba mai mult, uneori este o „ființă” non-umană, un sentiment, o stare sau o culoare, sau chiar un spirit mai mult sau mai puțin malefic, care ia în stăpânire diverse persoane umane, ceea ce m-a dus cu gândul la romanul Apa dulce, al autoarei nigeriene, Akwaeke Emezi, tradus în limba română la Cristian Fulaș la editura Vellant.

Desigur, toate acestea ne duc cu gândul la faptul că avem de fapt de a face cu expunerea unei succesiuni de vise, nocturne sau diurne. Acesta ar fi și unul dintre motivele pentru care l-am invocat pe Freud în titlul acestei cronici. Dar nu este acesta singurul motiv. Al doilea motiv se leagă de titlul cronicii, Frumoasa vs. Bestia. Pentru că firul roșu al acestui roman este reprezentat de o perpetuă luptă între naratoare, care rămâne, totuși, în cel puțin trei sferturi dintre capitole, femeie, și încă una frumoasă și senzuală, și o oarecare Bestie, a cărei descriere diferă de la un capitol la altul, ceea ce face ca în cazul acestui roman să se potrivească teribil de bine sintagma „firul roșu”, căci curge și foarte mult sânge în paginile acestei cărți. Bestie care, de bună seamă, trimite la suma tuturor umbrelor care populează sinele naratoarei, și totodată sinele fiecăruia dintre noi. Bestia este de fapt, „întunericul din mine”, este tot ceea ce are fiecare om mai rău și mai reprobabil în străfundurile sale. Așadar, suntem cu arme și bagaje în domeniul psihologiei și al psihanalizei, suntem în curtea lui Freud iar acesta ne primește cu maximă ospitalitate, grație talentului incontestabil al Clarei Marinescu, romanul acesteia putând fi citit, la nevoie, și ca un manual, ultra plasticizat, de psihanaliză practică, întrucât avem ilustrate o gamă variată de diagnostice din spectrul acestei științe medicale.

Și totuși, dacă ar fi să rezum în mai puține cuvinte modul în care am citit acest roman, aș face-o în manieră grafică, sub forma unui dreptunghi, așezat în poziție verticală, ca o ușă, în care cele două laturi verticale, sau ușorii ușii, ar fi pulsiunile sexuale și frica patologică, pragul de sus ar fi reprezentat de ideea de vis, înțeles inclusiv ca regresie hipnotică, iar pragul de jos, cel în care lovim adeseori cu piciorul, ar fi însăși realitatea obiectivă, reprezentată în roman de către Black, motanul naratoarei, care o trezește mai mereu din coșmaruri. Deși, dacă ar fi să dăm crezare naratoarei, care pe ultima pagină a romanului ne spune: „Mă întrebați dacă a fost vis? Nu. Nu a fost”, teoria despre pragul de sus, al visului, ar cam pica. Dar iarăși, asta face și mai bizară întreaga experiență a lecturii, deci sub acest aspect, ștacheta rămâne sus până la final.

Aș încheia totuși într-o notă pozitivă, relaxantă, și voi spune că romanul Clarei Marinescu este și foarte poetic, lirismul acestuia datorându-se pe de o parte inserțiilor din operele unor autori celebri precum Emily Dickinson, Margaret Atwood, Marin Sorescu sau Nina Cassian, cu care autoarea își garnisește la tot pasul romanul, sub forma unor moto-uri interne, cât și grație manierei sale narative, cu desăvârșire poetică. Și în acest sens, aș vrea să redau aici și un scurt fragment de roman, pentru a exemplifica cât mai multe dintre cele spuse mai sus:

„Zâmbește și mă ajută să mă eliberez de geantă și de micul sacou aruncat pe umeri. Zăbovește cu palmele pe brațele mele, un pic mai mult decât era necesar. Și mă surprind că simt furnicături în stomac. What a fuck?, mă muștruluiesc și mă așez pe marginea patului. Îmbuc două felii de pepene, e dulce, atât de dulce și perfect potrivit pentru stomacul meu, la ora aceea. Poartă o cămașă cu mânecă scurtă și mă întristez constatând că nu i-am mai văzut-o de pe vremea când eram, încă, împreună. Nu mă lasă să mă gândesc mai mult. Se așază alături de mine și mă sărută. Bă, ej’ nebun? Aproape că reia mișcare cu mișcare gesturile primei întâlniri. Cea de acum… chiar, câți ani? Cinci? Da, cinci. Dar mă las. Mă amuză, dar mă las. Culmea, simt la fel. Fiorii nu-mi dau pace și-i simt că tropăie în voie prin tot corpul. Deci de la stomac pornește totul… Mă aprind și mă las aprinsă sub atingerile lui, mult mai precise acum, căci mă cunoaște, îmi știe reacțiile și știe pe ce butoane să apese. Nu că ar fi greu, pare că am butoane pe tot corpul”.