Am inclus în lista mea de vizionări la ediția 2026 a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS) câteva producții off-stream, le-aș zice. Cele două spectacole pe care le comentez mai jos fac parte din această categorie.

         Am fost atras de teatrul japonez și structurile sale estetice formalizate istoric încă din timpul studenției, în anii ‘90, când informațiile noastre efective despre spectacolele nipone erau doar teoretice. Nu puteam rata, de aceea, o reprezentație de bunraku, cu o demonstrație „educativă” preliminară (chiar dacă între timp experiența mea de teatru oriental s-a îmbogățit substanțial).

         Bunraku – Povestea păpușii japoneze (Bunrakuza Company, Japonia/Coten-Goten Co. Ltd.) a redat publicului român o parte din clasica piesă Sinuciderea din dragoste de la Sonezaki de Chikamatsu Monzaemon – autor celebru din sec. 17-18, socotit un „Shakespeare japonez”. Monzaemon a scris teatru jōruri, un stil de teatru de păpuși din care vor deriva ulterior bunraku (teatru de păpuși pentru adulți) și kabuki (nu insist pe tipologia teatrului japonez, foarte specifică și dificil de explicat pe scurt).

         În general, piesele bunraku erau drame istorice. Sinuciderea din dragoste de la Sonezaki (1703, inspirată de evenimente reale) este prima tragedie romantică de bunraku; a devenit un text exponențial pentru acest stil teatral și o formă de teatru urban. Conform doctrinei etice a culturii japoneze, intriga punea în discuție datoria socială (giri) versus dorința pasională (ninjo).

         În spectacolul vizionat era vorba exact de un cuplu de tineri îndrăgostiți care decid să-și ia viața – un fel de Romeo și Julieta extrem-orientali. Evident, ca orice formă teatrală niponă, și bunraku are o structură formală fixă. Pe scenă apar marionete de mari dimensiuni (cam jumătate sau chiar două treimi din înălțimea umană – există și mai mari), manevrate de câte trei păpușari, în perfectă coordonare, astfel ca marioneta să facă mișcări coerente și sincrone, fluide și în acord cu emoțiile pe care le recită Naratorul, cel care povestește întreaga acțiune și interpretează practic tot textul piesei. Ansamblul e acompaniat de lăute tradiționale cu trei corzi, cu acordaj predilect acut, care intensifică întâmplările scenice, dând greutate tensională intrigii. Toți protagoniștii spectacolului au o disciplină impecabilă, astfel ca intervențiile lor scenice să nu prejudicieze evoluția intrigii prin întârzieri, desincronizări, „bâlbe”. Rezultatul acestei munci formidabile de echipă este că spectacolul capătă o anume rigoare care impresionează, deși pentru noi, europenii, codificarea semantică orientală pare uneori stridentă prin îngroșarea unor trăiri sau un soi de emfază artificială a sentimentelor. Secretul este să accepți codul propus.

         Din punct de vedere al interpretării, păpușile au avut fiecare o personalitate pregnantă.  Tokubei, de pildă, este înfățișat ca un tânăr bărbat foarte decis, cu pași apăsați, cu timbru vocal jos, masculin, în timp ce Ohatsu e delicată, fragilă și docilă. Sinuciderea este arătată pe scenă, ceea ce dă o intensitate specială climaxului – teatrul european a evitat secole întregi o codificare de acest tip. De remarcat și că din cei trei mânuitori, doar cel principal are voie să aibă fața descoperită, ceilalți sunt „invizibili” prin halate negre și cagule. Pregătirea pentru bunraku, din ce ni s-a spus, durează și câte 15 ani.

         Artiștii de la Bunrakuza (Yoshida Tamasuke, Yoshida Minoshiro, Toyotake Yoshihodayu, Tsurusawa Tomonosuke) au evoluat fără cusur, oferindu-ne un fragment de virtuozitate tradițională teatrală, perfect calibrați ca tempo, coordonare, claritate și eficiență a mesajului.

         Demonstrația dinaintea reprezentației propriu-zise a fost o lecție de teatru – instructivă și spectaculoasă cel puțin pentru specialiști. În mod cert însă, pentru spectatorii curioși care au umplut sala,  Bunraku – Povestea păpușii japoneze a depășit simpla dimesniune exotică, dobândind un sens mai profund.

         O experiență artistică inedită, de mare impact pentru public prin spectaculozitatea sa vizuală, a fost Străinul. Călătorie în Absurdia al Companiei Plasticiens Volants (Franța), în regia lui Jean-Philippe Hémery și a Silviei Moreno. Artiștii francezi sunt celebri în lume prin producțiile de stradă cu păpuși gonflabile gigantice – au mai participat la FITS în 2019, însă nu am văzut atunci spectacolul lor. Astfel că Străinul a fost pentru mine o supriză încântătoare, trebuie să recunosc, care a eliminat orice control al profesionistului teatral, făcând loc unei uimiri genuine, aproape copilărești.

         Pentru că ăsta e efectul impresionantului spectacol creat după Călătoriile lui Gulliverde Swift, clasica poveste pe care o cunoaștem cu toții. Artiștii francezi au modificat datele intrigii originare, conturând-o într-un orizont politic (nu manifest, ci implicit, cumva). Gulliver ajunge într-o țară totalitară, putem deduce, el devine un prizonier purtat ca o bizarerie prin întreg ținutul, are un conflict cu regina locului, apoi reușește cumva să se reabiliteze și să se împrietenească cu băștinașii. Cam acesta ar fi rezumat foarte succint subiectul spectacolului, care e de fapt o parabolă a fricii de alteritate, a temerii față de „străinul” care nu seamănă cu tine și ți se pare ciudat și amenințător. Merită menționat că producția a avut premiera în iunie 2026, reprezentația de la Sibiu fiind prima în străinătate.

         Întreaga istorie a fost narată cu suport muzical amplu, cu mai multe păpuși gonflabile, de la un uriaș Gulliver de 22 de metri, manevrat cu o virtuozitate și precizie formidabile de către o întreagă echipă de oameni, perfect coordonați, evitând orice pericol de a compromite „mersul” eroului prin Piața Mare, până la un mare porumbel alb care-l acompaniază pe Gulliver, globul pământesc ce evocă la început călătoria lui, curtea regală, minusculă în comparație cu personajul principal, dar îndeajuns de vizibilă din partea opusă a pieței – în fine, un întreg eșafodaj scenic dispus pe întreaga suprafață a spațiului, care permite punerea în valoare a giganticelor păpuși gonflabile și dă o necesară dinamică a acțiunii.

         Repet, e o desfășurare de forțe care nu poate să nu impresioneze – iar asta s-a văzut clar în reacția foarte foarte numeroșilor spectatori prezenți, de la cei foarte mici la adulți și seniori. O bucurie autentică a acompaniat povestea celebrului personaj swiftian.

         Merită menționați artiștii și tehnicienii implicați în acest proiect inedit: Bernard Léo, Philippe Bonnet, Antoine Bourde, Isabelle Butigieg, Julie Caillebotte,  Camille Carel, Guilhem Coat, Frédérique Dewynter, Antoine Durdilly, Marc Etieve, Frédéric Goujon, Jean-Philippe Hémery, Tamara Incekara, Julien Lacoste, Alexis Mahdi, Julia Masson, Silvia Moreno Vicente, Marion Pepin, Chloe Spick, Sylvaire Walasik, Eliane Zancanaro.

          Străinul. Călătorie în Absurdia este unul din acele spectacole de mare public care pot apropia spectatorii accidentali de teatru către producțiile indoor pe care le evită în general. De aceea această secțiune outdoor mi se pare absolut benefică și necesară la FITS.