Ovidiu Baron

emancipare

uneori mi se pare că nu am vorbit demult
și te strig ca și cum ai fi foarte departe
parcă te-am numit cândva poezie
și te-am cioplit stângaci dintr-un trunchi de copac
așchiile sărite din el erau lacrimi
și cu cât mă împiedicam de noduri
cu atât loveam mai înverșunat

de la o vreme s-au epuizat majusculele
din viața mea
toate vorbele sunt tăcute
și toate ființele fără nume
nimic din ce simt nu a fost doar al meu
și asta mă înspăimântă

iată mă regăsesc în cărămizile mușcate de ploaie
în puștii care se scaldă-n băltoace
în figurile neverosimile desenate pe blocuri
în două corpuri care se izbesc anonim
la un colț de stradă

mă mint că e cu putință să sari
într-un zâmbet într-o privire sau într-o bătaie de clopot
mă mint că ne putem întoarce cândva
în locul din care fugisem definitiv

nu o emancipare a omului
ci una a fricii devenită obrăznicie

câtă blândețe pe chipul monstrului care plânge
crimele pe care n-a mai apucat să le facă

dealuri

alerga plângând peste dealuri
căutând tinerețea
o răscruce la care să alegi diferit
într-un Ținut al Sării odinioară bogat
și lacrimile ei ardeau totul în urmă

din pământ scoteau capul uriași cu venele
împletite
cu ochi scorburoși se uitau împrejur
păduri cădeau păsări incandescente
și fluturi subțiri de cenușă

până vei ajunge în adevărata Vale a Plângerii
nu vei mai avea nicio lacrimă
am strigat inutil după ea
ca și cum aș fi aruncat cu praștia un gând
și ce bine ți-ar prinde să plângi acolo
unde din lacrimi nasc flori
și buburuze de soare

eram cel mai departe de toate astea
mai ghiceam doar o rochie albă din care evadase femeia
și abia pământul acela era tristețea
și abia drumul ei pustiit era visul meu îndărătnic

Articole din aceeași categorie