Vântul nu bătea ci, mai degrabă, părea că veghează, ca o prezență fără trup respirând neatentă peste lucruri. Trecerea lui nu mișca dunele și nu clătina aerul, ci doar făcea totul să pară mai subtil, fermecat de propria nemișcare. Lăsa doar o impresie că s-a strecurat ceva printre lucruri, nevăzut și, totuși, viu. Așa cum natura oferă tuturor lucruri care nu aparțin nimănui. Din când în când, nisipul căpăta o lucire metalică, rece și stranie, ca și cum ar fi ascuns în forma lui mișcătoare strălucirea pierdută a focului. Sau poate era doar memoria unei arderi mai vechi chiar decât întunericul care, acum, o acoperea matern. Era noapte și era una nesfârșită, întinsă nu doar peste tot pământul, ci și peste toate simțurile. Cei trei înaintau fără să îi caute marginea, fără să știe dacă aceasta există cu adevărat. Caii leneși păreau că poartă în spate nu oameni, ci niște umbre. Sau poate amintirea lor. Niciun sunet nu se ridica din depărtări. Doar liniștea, întinsă și adâncă, le însoțea pașii. Tăcuți și aceștia. Dincolo de aceste alcătuiri singuratice, cerul… vast și străin, așa cum sunt toate incertitudinile. Iar dincolo de cer, tăcerea. Și în mijlocul tăcerii, sus, foarte sus, steaua — rece, nemișcată, cumva vie, palpitând ca o inimă în pieptul unui atlet aflat la capătul cursei. Sau la startul ei.

Această stea nu lumina la fel ca celelalte, iar ei știură asta de la început, fără să fie nevoie de vreun semn sau de vreo dovadă. Pe ea o căutară mânați de febra viziunilor lor, de neliniștea aceea care nu le dădea pace nici măcar în somn. Era acolo, sus, decupată parcă dintr-un puzzle, împotriva regulii scrise. Ca o eroare care limpezește lucrurile și nu le confundă. Iar asta o făcea să pară a nu fi legată de o constelație anume, de niciun desen celest recunoscut. Sau poate nici nu era legată de vreuna, ci doar suspendată între milioane de lumi. Poate că era parte a niciunui mecanism celest care să dea construcției cerului echilibru, niciunei mișcări care să o justifice. Poate că era pentru că nu trebuia să fie. Ardea fără intensitate, ca un cărbune stins ce încă mai poartă memoria flăcării și a vâlvătăii de odinioară. Dacă o priveai prea mult, îți dădea impresia că te privește la rândul ei. Dar nu așa, ca o stea, căci nimeni nu știe cum privesc stelele, mai ales cele singure. Privea așa cum privește o minte prin care rătăcesc neștiutele gânduri, cele care răscolesc. Cel mai bătrân dintre călători gândise în taină și străbătut de o teamă inexplicabilă, că poate nu era un astru. Dar alungă gândul scuturând din cap, căci era, desigur, o blasfemie. Totuși, acesta nu pleca departe. I se strecura prin haine și îi rămânea în oase, ca o durere veche, fără nume.

Pașii cailor erau rari, grei, însă nu datorită oboselii, ci ca și cum ar fi fost îndemnați de o voință străină de cea care le ținea frâiele. Nu le era sete, nu erau epuizați, iar trupurile nu trădau vreo slăbiciune. Era altceva — o densitate a drumului, sau poate o împotrivire fără formă. Era ca și cum, de la un punct încolo, pământul încetase să mai fie pământ și devenise o materie unde legile fizicii își pierdeau înțelesul. Cei trei aveau fețele acoperite. Li se vedeau doar ochii, și aceștia pe jumătate închiși. Scrutau din când în când depărtările, cu speranța vie că vor găsi, în sfârșit, ceva. Nici nu-și mai aminteau când traversaseră ultima oară deșertul spre acest loc, unde totul părea încremenit și străin. Poate, niciodată. Poate, doar în viziunile lor, când totul părea atât de real, încât nu putea fi pus la îndoială. Aici, ca în vise, rocile aveau forma unor demoni dormind în timp ce cerul se curba, aproape amenințător, deasupra lor. Pe alocuri, pământul scotea sunete joase, abia perceptibile, ca un murmur nemulțumit în somnul unui bătrân. Trecuseră multe zile de când nu se mai întrebau unde se aflau. Steaua era acolo. Și era de ajuns.

Cel de-al doilea era ceva mai tânăr. Privirea lui părea mereu fixată pe ceva ce nu era prezent, de parcă ochii lui ar fi căutat umbre invizibile sau ecouri de sunete pierdute. Din când în când, părea că tresare — dar nu din teamă, ci ca și cum o voce i-ar fi vorbit doar lui, în altă limbă. În fiecare noapte, visase aceeași figură: un chip de copil, o expresie solemnă, și o privire care nu căuta nimic. O privire care știa deja tot și păstra taina unor adevăruri ascunse. Se trezea cu imaginea aceea lipită de minte și nu știa dacă era un vis oarecare sau o viziune, iar întreaga zi era urmărit de senzația că nu călătoresc doar ei trei. Nici nu voia să întrebe, se temea. Simțea că, dacă rostește ceva, acel ceva se va dezvălui, și toată magia căutării se va transforma într-o călătorie banală și istovitoare. Și poate nu trebuia să întrebe. De aceea, nu le spusese celorlalți. Dar poate și pentru că știa că și ei trăiau, în felul lor, asta și că împărtășirea nu ar fi făcut decât să tulbure linia fină dintre real și oglinda lui.

Al treilea, cel întotdeauna tăcut, începuse să simtă o prezență constantă în spatele lui chiar de când părăsiseră cetatea. Era încredințat că nu este om și nici spirit. Era ca o conștiință, un soi de atenție care nu judecă, una care doar notează. Era ca un vizitator care nu bate la ușă, dar te face să crezi că îl așteptai. Cumva. Nu se temea de ea. De multe ori, își vedea umbra decupându-se la lumina lunii, mișcându-se cu întârziere, ca o reflexie greșită. Toiagul pe care se sprijinea, atunci când își odihnea calul — un toiag lung, de lemn roșu, vechi — nu-l mai percepea ca pe un obiect de sprijin, ci ca pe o extensie a unei voințe străine. Nu-l folosea ca să-și susțină trupul, ci pentru a atinge pământul, ca să-l țină cumva la distanță. Sub tălpile picioarelor sale, lumea pulsa încet, ritmic, ca o inimă ascunsă sub pielea uscată a locului. Și rezista cu greu tentației păcatului de se simți stăpânul acesteia.

Locul. Nu aveau un nume pentru el. Pentru că nu exista unul. Era pur și simplu capătul călătoriei lor. Nu era un sat, nu era o așezare. Nimic nu o apăra, nimic nu trăda trufia omului care vrea să lase urme. Era doar… acolo. Și știau că au ajuns. Acolo unde avea să se dezvăluie totul. Acolo unde urma să se reverse asupra lor o imensă bucurie. Cea pentru care străbătuseră atâta amar de drum și vreme. Locul. O adâncitură între două dealuri negre și sterpe, unde forma pământului părea că urmează o geometrie ascunsă, străină omului. Acolo, în miezul tăcerii, o construcție — dacă putea fi numită așa. Un adăpost? O colibă ridicată din crengi întunecate și pământ presat, pe jumătate scufundată în colb. Niciun sunet, niciun animal, nicio pasăre. Doar în aer plutea o greutate, ca o mantie pe care erai obligat să o porți, cât timp ești acolo.

Ușa din crengi era deja întredeschisă. Nu scârțâia. Nu se mișca. Doar aștepta. Un cadru decupat dintr-un alt cadru decupat… senzația de tunel prin care nu ești invitat să-l parcurgi. Iar în pragul ușii, bărbatul. Nici bătrân, nici tânăr. Nici blând, nici aspru. Nici primitor, nici ostil.  Fața lui avea acea expresie a celor care nu se miră de nimic, ca și cum timpul nu ar fi avut nicio putere asupra lui. Iar ochii, adânc intrați în cap, nu lăsau să treacă nicio privire. Și nici nu era nevoie. Pentru că știa deja cine sunt, pentru că venirea lor era doar partea vizibilă a unei înțelegeri tăcute, invizibile pentru orice alt ochi. În jurul lui, aerul părea mai dens, ca și cum fiecare particulă de praf s-ar fi depus cu grijă, respectându-i prezența. Nu i-a invitat. Doar s-a dat la o parte, îndreptându-și privirea către interior.  Au intrat mânați de speranță și fervoare. Astfel, pașii lor au făcut ca ușa să pară mai vie, aproape respirând împreună cu silueta din prag. 

Întunericul dinăuntru era dens, dar nu complet. O lumină slabă, fără o sursă vizibilă, împrăștia umbre groase pe pereții din pământ ars. Peste tot stăpânea un miros de lut umed și sânge stins. Cei trei simțiră în același timp o teamă cum nu mai simțiseră niciodată. Se întrebau dacă așa trebuia să se simtă la întâlnirea cu cel căutat. Era firesc și nefiresc în același timp. Era altfel. În scurt timp, ochii lor se obișnuiseră cu întunericul și fuseseră în stare să descopere. Pe un țesut gros, o femeie — tânără peste măsură, aproape o copilă. Acoperită cu o pânză simplă, închisă la culoare. Observară că în acel loc îngust și rece totul era închis la culoare. Ochii tinerei erau larg deschiși, dar absenți. Părea trează, dar nu prezentă. Îi privea în tăcere. Sau poate privea dincolo de ei. Sau poate privea doar zidul impenetrabil, care părea că o desparte de ei. Zăcea într-o liniște care nu semăna deloc cu pacea, ci, mai degrabă, cu o ruptură. De lume, de realitate, de sine. Pruncul era în brațele ei, învelit tot într-o pânză gri, subțire. Nu se mișca. Nu plângea. Nu-și privea mama și nici mama nu-l privea pe el. Respirația i se vedea ușor și nu părea să aibă nevoie de ea.

Primul mag făcu umil un pas în față. Îngenunche, dar nu din voința sa, ci pentru că trebui să se supună unei forțe care îl depășea. Genunchii i se înmuiară, iar pieptul i se strânse dureros. Era ca și cum inima îi bătea de undeva din afară. Avea atâtea să spună dar… simțea că nu avea cui. Știa dureros că toate cuvintele lui, odată spuse, aveau să fie înghițite de universul care îl separa de copil și să rătăcească acolo pentru totdeauna. Pruncul îl privea. Nu din curiozitate, nu cu nevoia de a se apropia de un adult, ci cu o înțelegere străveche, imposibil de explicat. Ca și cum l-ar fi cunoscut de dinainte de nașterea lui. Și magul auzi, doar el, în tăcerea aceea neagră, o întrebare: „de ce ați venit aici?” Nu era o întrebare acuzatoare. Era doar una inevitabilă. Și la care, dintr-o dată, nu mai știu ce să răspundă.

Cel de-al doilea mag nu putea vorbi, de asemenea. Deși, și-ar fi dorit. De fiecare dată când voia să spună ceva eșua, fără să înțeleagă cum se poate. Cuvintele îi ieșeau din gură, dar imediat se risipeau în mii de particule de praf. Se simțea gol, dar nu părăsit. Mai degrabă, se descoperea a fi un magician înzestrat cu un dar complet greșit. Unul primit încă de la naștere. Își dorea să plângă, dar lacrimile împietreau în colțul ochilor. Privea copilul, dar niciodată mai mult de câteva secunde. Pentru că privirea îi era deviată spre o fereastră mică, dincolo de care încă se zărea steaua singuratică. Care se făcea din ce în ce mai mică. Încerca o dată și încă o dată și de fiecare dată se întâmpla același lucru. Și nu era durere, nu era un sentiment chinuitor sau distructiv. Era numai o rușine pe care n-o putea înțelege.

Cel de-al treilea, care ținea darurile aduse de la atâta distanță, se simți înfricoșat. Nu mai avea brațele pline cu smirnă, aur și tămâie, ci cu bolovani mari din piatră care îl răneau. Sau așa simțea. Răni adânci se deschideau în liniile palmelor și din ele curgea sânge. Picăturile se transformau în ființe mici, care se refugiau speriate în ungherele încăperii. Părea că totul tremura acolo, părea că totul era în pragul unei iminente implozii. Îi venea să trântească totul pe jos și să se curețe degrabă de urmele lor dureroase, dar rămase încremenit. Încă nu știa dacă din cauza fricii lui, sau pentru că așa i se poruncise.

Mult mai târziu, cei trei ieșiră, unul câte unul, fără să-și vorbească. Aerul dinăuntru le rămăsese în plămâni, greu, adânc, ca un fum care nu se poate elibera din focar. Ușa se închise singură, fără zgomot, fără atingere, ca o pleoapă peste un ochi care te privește chiar și dinăuntru. Magul cel bătrân privi spre cer și scoase un strigăt scurt. Ridică degetul său uscat și tremurând către bolta cerească. Steaua nu mai era acolo. Cercetară cu mult sârg cerul, dar degeaba. Milioane de aștri, dar mai puțin unul. Și nu era ca și cum dispăruse. Mai degrabă, părea că se retrăsese într-un loc mai adânc decât Cosmosul, așteptând. Poate o nouă șansă, poate o nouă poveste. Iar înainte de a încăleca, descoperiră că asupra lor se revărsă o imensă tristețe. Și fără să fie îndemnați de stăpâni, caii se grăbiră să părăsească locul.

Coborâră îngândurați o vale. Apoi urcară, la fel de îngândurați, o culme. Apoi, o altă vale. Apoi, un drum drept. Fiecare cu tăcerea lui, diferită. Darurile pe care le aduseseră cu ei pentru Profet zăceau în aceleași coșuri, pe crupele cailor. Fuseseră tentați să le abandoneze. Nu mai purtau cu ele nicio altă semnificație decât aceea că acum ascundeau printre atomii lor ceva profund rău, ceva ce putea să crească și să se răspândească în cetate. Să se răspândească și apoi s-o cucerească. Niciunul nu îndrăznea să întrebe dacă totul fusese cum trebuia. Pentru că nu fusese astfel. Niciunul nu avea sentimentul împlinirii. Pentru că nu se împlini. Se simțeau trădați sau, mai degrabă, se simțeau de parcă trădaseră pe cineva.

Undeva, la o margine a drumului de întoarcere, departe, în dreapta, între pietrele sparte de timp și țărâna adormită, zăriră o formă pierdută în întuneric. Luminată de o rază care venea de sus, de foarte de sus. Crezură că e Luna, dar nu era ea. Forma aducea a un soi de pânză sfâșiată. Era un adăpost improvizat, de unde abia se auzea un plânset slab, amestecat cu behăirile stinse ale unor oi. Un gând care le spunea că nu este un strigăt oarecare, ci o chemare, umană și firavă, se străduia să-și facă loc în mințile lor. Însă o mână nevăzută, dar fermă, urmărindu-i pe tot drumul de întoarcere, îi puse căpăstrul și-l stăpâni. Magii trecură, așadar, mai departe, străini de silueta curbată și protectoare de deasupra nou-născutului. Străini și de lumina caldă, albă, care tremura ușor în jurul frunții acestuia.

Poate, doar din întâmplare, magul cel tânăr și naiv întoarse capul, atent la semne. Doar pentru o clipă. Privi în direcția aceea, iar ceva în interior se strânse, fără să știe însă ce. Apoi, își plecă fruntea, îndemnă cu blândețe animalul de sub el și îi urmă pe ceilalți mai departe. Nu spuse nimic. Își imagină doar, cu o nesfârșită scârbă, de momentul când avea să scrie pentru posteritate: „L-am căutat printre stele și L-am găsit. Născut în tăcerea unui grajd. Nici tron, nici armură, doar o mamă, un zâmbet și o lumină care mi-a sfărâmat îndoiala.”