2026 – Anul Constantin Brâncuși – bornă temporală ce marchează 150 de ani de la nașterea marelui sculptor. Discursuri, simpozioane, LSR – Luna Sculptorilor Români, vernisaje, exerciții de admirație, spectacolul viu al artelor ce gravitează în jurul său. Asistăm la o efervescență de manifestări, la reacții în lanț ce recompun, fragment cu fragment, personalitatea artistului. Nu îmi propun o inventariere a evenimentelor (accesibilă oricui la un simplu click distanță), ci doresc să fixez câteva impresii subiective, repere axiologice pentru această aniversare rotundă.

Așadar, ce s-ar mai putea adăuga ca fiind inedit despre omul Brâncuși, despre devenirea sa ori despre arhitectura operei sale? El nu este o necunoscută, dar rămâne, cu certitudine, un mister ce refuză să fie o carte deschisă. Pentru a schița acest portret, redau câteva repere din exegezele care îi definesc geniul: artistul Brâncuși, despre „întinderea spiritului său”, despre acea forță a imaginației și „activitatea sufletului” pe care o invoca Diderot, iar într-o notă de o profundă umanitate, s-a spus că „Brâncuși a trăit la Paris precum un țăran din Hobița”, probând un atașament visceral față de crezul moral al obârșiei sale, definit ca „adânc și tulburător”, un autentic „mesager al umanismului românesc”, el ne-a oferit definiția ultimă a condiției creatoare: „Să creezi ca un Demiurg, să poruncești ca un Rege, să muncești ca un sclav”.

Unicitatea sa rezidă în felul aristocratic și totodată auster în care a ales să existe și să plămădească formele. Dincolo de execuția tehnică, Brâncuși a cultivat o relație mistică, aproape animistă, cu materia. Pentru el, materia era vie fie că era piatră, bronz sau lemn de stejar, nefiind simple resurse, ci entități dotate cu spirit. Ascultând fibra lemnului sau densitatea marmurei, el nu impunea o formă exterioară, ci elibera esența captivă în interiorul blocului brut. Această asceză a eliberării transformă actul sculptării dintr-o agresiune asupra materiei într-un dialog silențios. Artistul devine astfel un mediator între pământ și lumină, un alchimist care șlefuiește nu doar suprafețe, ci și semnificații, căutând acel punct în care densitatea pietrei devine imaterială. Această căutare a esențelor s-a cristalizat în spațiul său de lucru din Impasse Ronsin 11, un loc care a încetat rapid să fie un simplu atelier, devenind un sanctuar. Într-un Paris efervescent, dominat de zgomotul avangardelor, atelierul lui Brâncuși era o enclavă de liniște arhaică, o bucată de Hobiță recreată în centrul modernismului. Aici, marii corifei ai epocii – de la Modigliani la Marcel Duchamp – veneau nu doar pentru a vedea artă, ci pentru a experimenta o stare de spirit. Înconjurat de propriile creații, pe care le muta constant pentru a le schimba dialogul cu lumina, Brâncuși oficia un ritual al simplității, trăind într-o austeritate regală care fascina întreaga lume boemă.

Obsesia sa pentru zbor reprezintă, poate, cea mai înaltă expresie a fenomenului brâncușian. Prin seriile Păsărilor sau prin Coloana fără Sfârșit, el nu a modelat obiecte, ci concepte metafizice: ascensiunea, elanul, victoria asupra gravitației. Pasărea lui Brâncuși nu are aripi, pentru că el nu a sculptat pasărea, ci „esența zborului” în sine. Este o verticalitate care nu se oprește la limita materiei, ci pare să continue la infinit, unind simbolic teluricul cu celestul. Această tensiune a verticalei este axul central al universului său, o scară a spiritului care ne invită să privim dincolo de formă, spre absolut.

Opera sa este o tectonică de materii, structuri, texturi și simboluri integratoare. Brâncuși a revoluționat avangarda modernă plonjând în trecutul imemorial, explorând izvoarele arhetipale comune tuturor civilizațiilor. Astfel, sculpturile sale devin „receptacole eterne ale Timpului” și obiecte sacre. Lupta sa pentru esențializarea formei este, în fond, o asceză a materiei, o străduință de a-i conferi o semnificație transcendentală. Brâncuși ne aduce primul în fața sculpturii și compozițiilor seriale, introducând acea noțiune de infinitate care fundamentează întreaga artă modernă. Pentru el, o serie este perfecționarea unei idei formale printr-o experimentare subtilă, unidirecțională. Este un act continuu spre purificarea formei, o eliminare chirurgicală a detaliului contingent. Vorbim aici despre Măiastre, Păsări de aur, Păsări din văzduh sau despre seriile-studii în care artistul a căutat varianta absolută: Coloanele, Cocoșii, Muzele. 

Revenind la acest an 2026, îl regăsim pe Brâncuși în tot ce se scrie și se manifestă sub semnul său. Între festivismul inerent și datoria morală, se construiește constant o aură în jurul său. Dincolo de orice exegeză, Brâncuși rămâne un fenomen. Nu a fost doar un om în căutarea unei motivații, ci cel care a revelat sensul metafizic al existenței prin artă, amprentând timpul său. 

– aprilie  2026