amintirii altui Lică, cu drag

Pământul Zărandului n-a cerut niciodată legi scrise cu cerneală, ci doar sânge și sudoare care să-i hrănească glia. Pentru jandarmii cu pene la pălărie trimiși de la Budapesta, luncile Mureșului erau o pată neagră pe harta Imperiului; pentru Lică Sămădăul, ele erau singurul altar unde nu era nevoit să-și scoată căciula în fața nimănui.

Ura dintre Sămădău și autoritățile maghiare nu s-a născut în cancelarii și nici din pricina vreunui bir neplătit la timp. Rădăcinile ei sunt adânci, împletite cu rădăcinile stejarilor bătrâni, acolo unde legea se măsoară în lungimea tăișului și în iuțeala glonțului.

Rădăcinile Furiei: Sânge în Porumbărie

Totul a început în anul când seceta a crăpat pământul ca pe o coajă de pâine uscată. Lică era doar un flăcău cu privirea de uliu, un argat care învăța mersul turmelor și tăcerea codrului. Într-o amiază mizeră, un főszolgabíró, însoțit de doi jandarmi călări, a intrat în bătătura bătrânului sămădău. Căutau porcii ascunși de la numărătoare și arginții pe care Coroana îi smulgea din carnea țăranilor.

Bătrânul n-a plecat capul. N-avea ce să le dea în afară de țărână și dârzenie. Răspunsul stăpânirii a fost scurt și fără milă: l-au legat de roata carului, în plin soare, și l-au bătut cu biciul până când n-a mai fost decât o grămadă de carne însângerată în praful drumului. A murit cu ochii țintiți spre luncă, fără să scoată un sunet.

Lică a privit totul ascuns în porumbărie. N-a plâns, n-a strigat, n-a cerut îndurare. Răzbunările mari nu se strigă în gura mare; ele se coc la umbră, ca veninul de viperă. Din acea zi, flăcăul a încetat să mai fie un simplu păstor. A devenit o lamă ascuțită, gata să despice orice uniformă care îndrăznea să calce hotarul Zărandului.

Trei nopți mai târziu, când luna s-a ascuns după nori grei de furtună, főszolgabíró-ul se întorcea spre Arad. N-a mai ajuns în oraș. Calul lui a fost găsit a doua zi, păscând liniștit pe marginea drumului. Főszolgabíró-ul zăcea în stufărișul Mureșului: gâtul îi fusese tăiat adânc, de la o ureche la alta, cu o seceră ruginită, iar gura îi fusese îndesată cu pământ reavăn și uscat.

A fost primul mesaj pe care Lică l-a trimis scaunului de judecată. Un mesaj simplu, scris în limbajul aspru al pământului.

— Legea lor e pe hârtie, a spus Lică ani mai târziu, privind spre chipiele jandarmilor din vârful dealului. Se șterge la prima ploaie. A mea e în oțel și în colțul lupului. Pământul ăsta nu vrea stăpân cu pinteni.

De atunci, pentru Budapesta și Viena, Lică n-a mai fost un simplu hoț de vite, ci o insultă vie adusă autorității imperiale. Împăratul avea armate, tunuri și legi; Lică avea doar noaptea, mlaștinile și o ceată de oameni muți care mureau cu taina în sân mai degrabă decât să-l vândă. Fiecare jandarm trimis în lunci știa că intră pe un teritoriu unde uniforma devenea țintă, iar legea statului era doar o glumă proastă administrată la capătul unui laț sau al unui cuțit lung.

Ura aceasta nu era politică. A fost conflictul etern dintre rânduiala rece, birocratică, și forța oarbă, amorală, a unei naturi care refuza să fie domesticită. Lică nu voia să schimbe lumea; voia doar ca lumea să știe că în Zărand, singurul judecător este cel care lovește primul.

Lică și Taurul de la Ineu

Pe când avea vreo șaptesprezece ani, Lică lucra ca ucenic la un mare stăpân de turme din zona Ineului. Era un flăcău slab, dar făcut din vână și din oțel. Într-o zi, la târg la Pâncota, un taur uriaș, scăpat de sub control, a început să împrăștie mulțimea, rănind oameni și dărâmând tarabele.

Jandarmii strigau la lume să se adăpostească, pregătindu-și puștile. Lică, în loc să fugă, s-a oprit în mijlocul drumului, cu mâinile goale.

S-a uitat fix în ochii fiarei. Se spune că taurul, simțind o forță mai sălbatică decât a lui, s-a oprit la doi pași de el, pufnind și râurind pământul.

Lică nu s-a clintit. L-a apucat de coarne cu o mișcare fulgerătoare și, printr-o smucitură care i-a făcut mușchii gâtului să pară gata să explodeze, a trântit animalul la pământ.

Când stăpânul lui a venit să-l laude, Lică i-a spus doar atât:

— Nu brațul l-a doborât, ci faptul că știa că mi-e foame, iar mie nu mi-a fost frică de moartea lui.

Botezul de Sămădău: Întâlnirea cu „Legea”

Adevărata schimbare s-a produs însă într-o noapte de iarnă, când un birău corupt a vrut să-i fure unchiului său puținii porci pe care îi avea, pretinzând că sunt „dări neplătite”. Lică a stat la ușa poiatei cu un topor vechi în mână.

Birăul i-a strigat:

— Dă-te la o parte, fecior, că e legea împăratului!

Lică a rânjit – acel rânjet care avea să înghețe mai târziu inima lui Ghiță la Moara cu Noroc – și i-a răspuns:

— Împăratul e departe, birăule, dar tăișul ăsta e aproape. Dacă faci un pas, te scriu eu în registrul morților înainte să mă scrii tu pe mine în cel al iobagilor.

Văzând scânteia de nebunie din ochii tânărului, birăul s-a retras.

În acea noapte, Lică a înțeles secretul care i-a condus toată viața: lumea se împarte în cei care ascultă de frică și cei care o stăpânesc.

Porcii…

Lică tânăr a fost „focul sub cenușă”. Nu era încă temutul încruntat de mai târziu, dar avea deja trăsăturile care l-au făcut de neuitat: tăcerea adâncă, lipsa de milă față de sine și certitudinea că el este propriul său stăpân. Nu se născuse rău, s-a născut liber într-o lume de slugi căreia n-a voit în ruptul capului să-i fie pe potrivă, iar asta l-a forțat să devină diavolul sumbru pe care toți învățaseră să-l respecte.

Mulți s-au întrebat de ce un tânăr atât de ager n-a ales să fie soldat sau negustor. Se zice că Lică a ales porcii pentru că sunt animalele cele mai greu de strunit în sălbăticie.

— Cine poate mâna o mie de porci prin pădurile Zărandului, fără garduri și fără legi, acela poate mâna și sufletele oamenilor, obișnuia el să spună mai târziu.

În tinerețe, Lică nu lua de foame, ci de încercare. Se strecura în curțile celor mai bogați domni doar ca să le lase un semn pe uşă – o tăietură de cuțit – demonstrându-le că viața lor depinde de bunăvoința lui.

— Eu sunt cel care spune când se doarme fără griji.

Proba Focului și a Tăcerii

La început, Lică umbla singur prin lunci, căutându-i pe cei mai nelegiuiți porcari — oameni care fugiseră de oaste, ucigași scăpați din temnița Aradului sau flăcăi care nu se mai puteau întoarce în sate știind ei prea bine de ce.

Lică era simplu și brutal. Nu-i chema la el, ci îi „vâna”. Îi pândea la focurile lor de tabără, acolo unde își frigeau carnea furată, și apărea ca o fantomă din negura mlaștinii. Nu spunea „bună seara”, ci întreba direct:

— Vrei să mori de foame ca un șobolan în stuf, sau vrei să mănânci din mâna mea și să tremure judele când îți aude numele?

Dacă omul dădea să pună mâna pe cuțit, Lică era deja cu cizma pe gâtul lui. Aceea era prima lecție: iuțeala sămădăului.

Când a adunat primii șapte oameni — printre care se zice că erau și vestiții Răuț și Pila — Lică i-a dus în adâncul luncii, într-un loc unde Mureșul făcea un cot periculos. Acolo a pus la cale ceva care să-i lege pe viață.

A tăiat un porc sălbatic și a lăsat sângele să curgă într-o groapă mică săpată în mâl.

— Vedeți apa asta? Mureșul duce totul la vale și nu aduce nimic înapoi. Așa e și viața noastră. De azi, nu mai aveți mamă, nu mai aveți tată. Tatăl vostru e baltagul, iar mama voastră e muțenia. Cine vinde un cuvânt, își vinde capul.

Apoi i-a pus să mănânce carne crudă cu sare, un semn al fiarelor care nu au nevoie de focul civilizației. Din acea clipă, ei au încetat să mai fie simpli păstori de porci; erau urmele lui Lică.

Odată Lică s-a uitat la o familie de țărani săraci care își mâncau mămăliga în tihnă și a simțit un gust de cenușă.

— Vedeți voi, le-ar fi spus el oamenilor săi, oamenii ăia dorm pe paie, dar dorm. Eu dorm pe galbeni, dar dorm cu un ochi deschis spre iad. Ei au ziua de mâine, eu n-am decât clipa asta.

Statul Major din mlaștină

Lică a înțeles că o bandă de tâlhari e ușor de distrus, dar o rețea de șoapte e de nebiruit. Și-a împărțit oamenii astfel: întâi iscoadele, porcari tineri, care păreau nevinovați, trimiși să pască turmele chiar pe lângă drumurile principale. Ei raportau ce convoaie pleacă de la Arad și ce jandarmi sunt de veghe. Apoi slugile: oameni ca Răuț, care nu puneau întrebări și a căror singură plăcere era zăngănitul arginților. La urmă, tăinuitorii: morari (cum a fost și Ghiță la început) sau hangii (cum a fost mai pe urmă) care primeau o parte din pradă pentru a ține gura închisă și a oferi adăpost.

Oamenii din luncile Mureșului nu îl urmau pe Lică de drag, ci dintr-un amestec de frică și lăcomie. Lică era „judele” lor. Dacă doi porcari se certau pe o turmă, Lică apărea și zicea cum stă treaba: uneori împărțea dreptatea, alteori îi pedepsea pe amândoi.

Odată, unul dintre oamenii săi a furat de la un sărac, încălcând ordinul lui Lică (care prefera să îi prade pe bogați și statul). Lică l-a legat de un copac în bătaia soarelui, cu o bucată de carne crudă pe piept, lăsând vulturii să-i dea ultimele învățături.

— Noi nu suntem găinari, a strigat el în fața bandei. Noi suntem stăpâni. Iar stăpânul ia ce vrea de la cine are, nu de la cine n-are.

Așa s-a născut „ordinea” lui Lică Sămădăul. În câțiva ani, nicio turmă de porci nu mai trecea prin luncile Mureșului fără „vama” lui Lică. Banda lui era unsă cu sânge și tăcere, care a transformat porcarul dintr-un simplu cioban de pustă într-un rege al umbrelor, de care Aradul se temea mai mult decât de oastea împărătească.

Ferecat…

Cumva-cumva, l-au prins și pe Lică o dată…

…Arăturile adânci ale Aradului erau înghețate bocnă când jandarmii au reușit, în sfârșit, să-i pună fiarele pe mâini. Nu l-au încolțit în luncă, unde Lică avea ochi în fiecare tufiș, ci într-un han murdar de la marginea Șiriei, trădat de un crâșmar speriat care îi pusese praf de mânăsel în oparul de vin.

Când s-a trezit, Sămădăul avea picioarele ferecate în obezi de fier și spatele lipit de zidul jilav al temniței de sub cetatea Șiriei.

Temnița de la Șiria era săpată direct în stâncă, un loc unde lumina zilei nu ajungea decât ca o dungă cenușie prin ferestruica cu gratii groase cât brațul unui bărbat. Pentru un om crescut în bătaia vântului și pe spinarea cailor, patru ziduri însemnau moarte curată. Lică simțea cum aerul stătut îi ardea plămânii, dar nu scotea un suspin.

Paznicul principal, un bătrân pe nume István, trecea zilnic prin fața celulei, bătând cu cheile în ușa de stejar înlănțuit.

— Ai căzut în capcană, lupule, râdea el. Săptămâna viitoare vine lațul de la Arad pentru gâtul tău.

Lică îl privea fix, din întuneric, cu ochii sticloși. Mâinile lui, deși legate, nu încetaseră să lucreze. Cu un ciot de cui găsit în paiele putrezite de pe jos, Sămădăul scobea noapte de noapte în mortarul măcinat dintre pietrele zidului, acolo unde fierul bătut al balamalei se îngropa în stâncă. Degetele îi sângerau, carnea i se jupuise până la os, dar durerea era doar un zgomot surd. Instinctul lui de fiară îi spunea că timpul se măsoară în picături de sânge.

În noaptea de dinaintea trimiterii către scaunul de judecată din Arad, o furtună de toamnă târzie a izbit dealurile Șiriei. Tunetele acopereau orice zgomot. Era momentul lui. Cu o ultimă smucire violentă, care i-a dislocat umărul drept, Lică a tras de lanțul ancorat în zidul slăbit. Piatra a cedat cu un pârâit sec.

Liber de zid, dar cu cătușele încă la mâini, s-a lipit de ușă. Când István a deschis vizeta ca să verifice deznădejdea prizonierului, n-a mai găsit un om înfrânt.

Lică a izbit prin vizetă cu fiarele cătușelor direct în fața gardianului. Osul s-a spart pocnind scurt. Înainte ca bătrânul să poată striga, Lică i-a smuls cheile de la brâu prin grilaj, a descuiat ușa și l-a tras înăuntru. N-a fost un duel, ci o execuție rapidă, dictată de nevoia de supraviețuire: o mână pe gât, o răsucire scurtă și… tăcere.

— Cămașa e prea strâmtă pentru mine, a șoptit Lică spre trupul inert, luându-i mantaua și lăsându-și în schimb acolo hainele îmbibate de sudoarea celulei.

A ieșit pe poarta din spate a curții interioare, trecând pe lângă santinelele amorțite de frig și ploaie, care au văzut doar o siluetă de jandarm ce se grăbea spre grajduri. Zece minute mai târziu, Lică era pe spinarea unui armăsar de rasă al garnizoanei, zburând prin întunericul luncilor. Fiarele de la mâini și le-a tăiat abia în zori, cu dalta unui fierar din satul natal, pe care îl avea la mână cu bani și cu frică.

Când soarele a răsărit peste Șiria, celula era goală, iar pe masă jandarmii au găsit doar un cuțit de os înfipt adânc în tăblia de lemn. Lupul se întorsese în pădure, iar faima lui devenise de neoprit.