Foc în Vatra Veche

Evadarea din Șiria a fost o palmă grea pe obrazul stăpânirii de la Viena. Împăratul nu putea tolera ca o singură fiară din lunci să-i batjocorească uniformele. Drept răspuns a fost trimis locotenentul Károly, jandarm crescut în garnizoanele aspre ale capitalei Habsburgilor, un om cu ochi de gheață pentru care legea se scria doar cu plumb și cu ștreang.

Károly știa că pe Lică nu-l poți prinde în codru. De aceea, a hotărât să lovească acolo unde doare mai tare: în rădăcini.

La sfârșitul lui noiembrie, când bruma căzuse ca un giulgiu peste satele Zărandului, potera lui Károly a intrat în satul natal al Sămădăului. Nu venise să întrebe, ci să execute. Douăzeci de călăreți cu mantale negre și baionete lucitoare au înconjurat bătătura unde mai trăiau doar mătușa lui Lică, o bătrână oarbă, și doi verișori care abia învățau să țină sapa în mână. 

Károly n-a coborât de pe cal. A ridicat doar biciul cu o mână de plumb, arătând spre casă.

— Unde ascunde porcii? Unde sunt banii furați de la Șiria? a întrebat locotenentul, vorbind o română stricată, tăioasă ca gerul. 

Tăcerea a fost singurul răspuns. Oamenii locului știau că dacă vorbești în fața cătanelor, mori ca un câine; iar dacă vorbești despre Lică, mori mult mai rău. 

Furios, Károly a ordonat ca băieții să fie legați de gardul de nuiele și bătuți cu vâne de bou în fața întregului sat adunat cu forța. Bătrâna oarbă a fost azvârlită în colbul drumului, iar casa – dată pradă incendiului. Flăcările au înghițit grinzile vechi de stejar sub privirea impasibilă a locotenentului, care spera ca pălălaia să-l aducă pe lup din pădure.

Lică a văzut fumul de pe creasta dealului. Dinții îi scrâșneau în gură, iar mâna pe prăseaua cuțitului îi lăsa dâre de sudoare rece. Ar fi vrut să coboare, să-i spintece pe toți, dar instinctul l-a oprit. Știa că o luptă în câmp deschis cu douăzeci de puști însemna lațul. A ales calea lui: întunericul și pânda.

Károly n-a obținut nimic. Verișorii lui Lică au tăcut până când au leșinat în praf, iar satul a rămas mut ca picat într-o rână funebră. Văzând că lupul nu se arată, locotenentul a ordonat retragerea poterei spre Arad, lăsând în urmă o ruină fumegândă.

Dar drumul prin codrii Zărandului este lung și îngust.

La trecătoarea dintre stânci, acolo unde copacii se apleacă peste potecă ca niște brațe de strigoi, Lică a lovit. Nu i-a atacat direct. A tras un singur foc de pușcă, de la distanță, direct în calul lui Károly. Animalul s-a prăbușit, prinzând sub burtă piciorul locotenentului. Înainte ca jandarmii să apuce să scormonească cu armele în hățișuri, o ploaie de bolovani și sulițe de lemn meșteșugite de argații sămădăului a căzut peste ei, semănând panică. 

Când fumul prafului de pușcă s-a risipit, Károly era singur, părăsit de soldații care fugiseră în dezordine. Lică a ieșit din umbra unui stejar. Nu pășea ca un eliberator, ci ca o umbră a pământului.

— Ai ars lemne, mă, Károly, a șoptit Lică, punându-i cizma pe pieptul strivit. Casa se face la loc. Dar sângele neamului meu se plătește cu sânge din neamul tău.

Lică nu l-a ucis pe loc. I-a tăiat urechea dreaptă cu o singură mișcare scurtă de cuțit și i-a lăsat-o în buzunarul mantalei, trimisă ca avertisment pentru guvernatorul de la Arad.

— Să-i spui stăpânului tău că pământul ăsta nu-i aparține, a mormăit Sămădăul înainte de a dispărea din nou în lăstăriș.

Károly s-a întors la Arad viu, dar mutilat și cu mințile rătăcite. Răzbunarea autorităților nu făcuse decât să cimenteze groaza: oricine se atingea de sângele lui Lică primea o pedeapsă îndoită, iar prețul sângelui începea să apese tot mai greu pe umerii celor prinși în acest război mut.

Veninul din Bordei 

Sângele vărsat în trecătoare n-a adus liniște în ceată, ci miros de moarte. Oamenii lui Lică erau căliți în bătăi cu ciomege și furtișaguri de vite, dar urechea tăiată a locotenentului Károly însemna război cu Împăratul. Frica e o boală care prinde cel mai repede în oasele celor slabi.

În iarna aceea grea, ascunși într-un bordei săpat în pământ la revărsarea Mureșului, oamenii au început să șoptească pe la spate.

Samoilă, un argat vechi pe care Lică îl scăpase de la ștreang cu doi ani în urmă, a simțit că pământul îi fuge de sub picioare. Știa că armata nu se va opri. Doar trăise de copil vremea cătanelor lui Kossuth, îi văzuse și pe oamenii generalului Bem, și pe ai Împăratului. 

Într-o noapte, când viscolul urla peste stufăriș ca un lup flămând, Samoilă s-a furișat afară. A mers pe jos, prin zăpadă până la genunchi, la pichetul de jandarmi din Ineu. 

A vândut locul bordeiului pentru treizeci de arginți împărătești și în schimbul promisiunii unei grațieri semnate de guvernator.

— Sămădăul nu-i om, e drac, le-a spus Samoilă jandarmilor, tremurând de frig și de vinul primit. Dacă nu-l loviți când doarme, vă mănâncă pe toți. 

Dar Lică nu dormea niciodată de-adevăratelea. Când Samoilă s-a întors în zori, zicând că a fost să verifice capcanele de iepuri, Sămădăul stătea la gura sobei, ascuțind un brici pe o curea de piele. Nu l-a întrebat nimic. L-a privit doar în ochi. Samoilă a vrut să înghită în sec, dar gura îi era uscată ca iasca.

Instinctul i-a spus lui Lică totul fără cuvinte. A simțit mirosul de tabac străin și de tremurul de frică proaspătă de pe hainele argatului.

— Pădurea știe când o calci strâmb, Samoilă, a spus Lică în șoaptă, fără să se oprească din ascuțit. Copacii n-au ochi, dar au urechi. Și pământul nu ține secretele celor care-l vând.

Înainte ca trădătorul să poată duce mâna la cuțit sau să strige spre potera care deja se apropia prin pădure, Lică a fost pe el. 

Nu s-a iscat o luptă. A fost o execuție scurtă, administrată cu cruzimea rece a stăpânului de turmă. Sămădăul i-a înfipt briciul direct sub bărbie, retezându-i răsuflarea și graiul dintr-o singură mișcare.

Când jandarmii au încercat să încercuiască bordeiul o oră mai târziu, au găsit doar un foc stins și trupul lui Samoilă atârnat de o grindă, cu arginții împărătești îndesați cu sila în gura căscată de moarte.

Lică și restul cetei dispăruseră deja în negura mlaștinilor. Victoria împotriva stăpânirii îl lăsase însă pe Sămădău și mai singur; înțelesese că de acum înainte, numai frica era lanțul cu care își putea ține oamenii aproape.

Ochiul Sămădăului și plata tăcerii 

Lică Sămădăul a sosit odată la o cârciumă de la marginea Aradului, unde câțiva jandarmi și funcționari de la primărie se lăudau, după câteva pahare de răchie, că vor pune capăt „domniei” lui peste turmele de porci din valea Mureșului. Lică a intrat singur, fără bătăușii lui, și s-a așezat la o masă retrasă, cu clopul tras pe ochi și cu toporașul sprijinit de genunchi.

Unul dintre jandarmi, simțindu-se curajos în fața camarazilor, s-a apropiat de el și l-a întrebat cu ironie:

— Măi Lică, se spune că tu știi fiecare porc din Zarand după cum grohăie. Ia zi-ne, cum se face că de fiecare dată când dispare o turmă, tu ești în altă parte, dar buzunarele tale sunt mai grele?

Lică nu s-a clintit. Și-a ridicat privirea — acei ochi reci, sticloși, care tăiau orice poftă de vorbă — și a scos din buzunar un singur galben, pe care l-a trântit pe masa de lemn. 

— Domnule jandarm, a spus Lică cu o voce calmă, dar de o greutate metalică, galbenul ăsta e pentru următoarea întrebare pe care n-o să mi-o pui. Eu nu număr porcii, eu număr oamenii care știu să tacă. Porcul grohăie și moare, dar omul care tace trăiește și mănâncă friptură. 

Jandarmul a pus mâna pe sabie, dar s-a oprit când a observat că Lică începuse să se joace cu toporașul pe masă, făcându-l să se rotească cu o precizie de ceasornicar. 

— Știi ce văd eu în ochii tăi? a continuat Sămădăul. Văd o nevastă și trei copii care au nevoie de tatăl lor la cină acasă. Dacă mai întrebi o dată de turmele mele, s-ar putea ca la cină să ajungă doar pălăria ta. 

În cârciumă s-a lăsat o tăcere atât de adâncă, încât se auzea doar flacăra lămpii cu gaz. Nimeni nu s-a mișcat. Lică și-a băut paharul dintr-o înghițitură, s-a ridicat și a ieșit în noapte, lăsând galbenul pe masă. Jandarmii n-au plecat după el. Au rămas să mai bea un rând, evitând să se privească în ochi.

Lică și masa birăului 

La un mare târg de vite de lângă Arad, un birău dintr-o plasă vecină, cunoscut pentru aroganța sa, s-a așezat la masa cea mai bună a hanului, flancat de doi slujbași din subordinea lui. Birăul auzise de Lică și, voind să-și arate importanța în fața mulțimii de târgoveți, a început să vorbească tare despre „curățarea drumurilor de scursuri și porcari”.

Chiar în acel moment, ușa hanului s-a deschis și a intrat Lică. Era îmbrăcat „ca de duminică”: cămașă albă ca zăpada, pieptar înflorit cu mătase neagră și cizme lustruite, prinse cu catarame de argint. Nu s-a dus la o masă liberă. S-a oprit direct în fața birăului.

Fără să spună un cuvânt, Lică și-a scos clopul cu boruri largi și l-a așezat pe masă, exact peste farfuria oficialului. Sala a amuțit. Birăul, roșu de furie, a mîrâit: 

— Măi porcarule, tu știi cine stă la masa asta? Ridică-ți zdreanța de pe mâncarea mea! 

Lică s-a aplecat încet, sprijinindu-și ambele palme pe marginea mesei, privindu-l de la câțiva centimetri. Vocea lui a ieșit ca un șuierat de viperă: 

— Masa asta, domnule birău, stă pe pământul meu. Iar clopul meu stă unde vrea capul meu. Mâncarea e a dumitale, dar liniștea cu care o mănânci e a mea. Dacă vrei să mai guști și mâine din ea, învață să vorbești mai încet despre lucruri pe care nu le poți stăpâni. 

Apoi, într-o mișcare ce a lăsat asistența cu gura căscată, Lică a scos un cuțit mic, de tăiat pielea, și l-a înfipt cu o forță incredibilă exact în centrul mesei, prin clop și prin blidul de lemn, direct în trunchiul gros de stejar din care fusese făcută tăblia. 

— Rămâne aici până termin eu de băut afară, a adăugat el. Cine se atinge de clop, se atinge de mâna mea dreaptă. 

Lică a ieșit în cerdac. Birăul, îngălbenit, n-a îndrăznit nici să ridice cuțitul, nici să-și continue masa. A stat nemișcat, privind pălăria neagră care părea ea să-l judece pe el. După zece minute, Lică s-a întors, a smuls cuțitul dintr-o singură mișcare, și-a pus clopul pe cap și a plecat fără să mai privească înapoi. Judele a părăsit hanul imediat, pe ușa din spate, și nu s-a mai întors în acel district ani de zile.

Lică și alișpanul 

Un tânăr alișpan – un subprefect –, școlit la Budapesta și dornic să facă carieră prin capturarea temutului Sămădău, a organizat o vânătoare om la om prin pădurile de la Ineu. Reușise, printr-o trădare, să-l atragă pe Lică într-o poiană unde era așteptat de șase trăgători de elită, cu armele la ochi.

Lică a intrat în poiană călare, singur, așa cum îi era obiceiul. Când a văzut armele ațintite spre el, nu a dat pinteni calului și nici nu s-a repezit la pistoale. S-a oprit, a descălecat cu o mișcare leneșă și a început să-și scuture praful de pe haine.

Subprefectul a strigat triumfător: 

— Te-am prins, Lică! De data asta nu mai ai scăpare. Ori vii cu noi la Arad în lanțuri, ori te lăsăm aici să te mănânce corbii. Alege! 

Lică a scos un galben din buzunar, s-a uitat la el în lumina soarelui care apunea, apoi l-a aruncat în iarbă, la picioarele calului. 

— Domnule alișpan, a spus el, privindu-l cu un dispreț aproape milos, tu crezi că poți prinde vântul în palmă doar pentru că ai șase oameni cu puști. Tu mă vezi pe mine aici, dar eu sunt deja plecat. Problema ta nu e că nu mă poți prinde, ci că, dacă mă împuști, devin o legendă pe care copiii tăi o vor cânta, iar dacă mă duci în lanțuri, orașul tău va arde într-o săptămână. 

Lică a făcut un pas spre el, ignorând țevile puștilor. 

— Trage, dacă ai curaj să trăiești cu ce urmează. Dar să știi un lucru: eu mi-am ales deja locul de veci sub stejarul bătrân din Fundătura, și n-am de gând să mor în patul tău moale de la oraș. Eu aparțin pământului ăstuia mai mult decât actele tale de proprietate. 

În timp ce alișpanul ezita, tulburat de siguranța de sine a bărbatului din fața lui, din desișul pădurii s-a auzit un foșnet puternic. Sute de porci sălbăticiți, mânați de porcarii lui Lică din umbră, au năvălit în poiană ca o mare neagră și grohăitoare, stârnind un nor de praf și haos.

În confuzia creată, trăgătorii s-au speriat, caii jandarmilor s-au cabrat, iar când praful s-a așezat, Lică dispăruse. Nu fugise ca un laș; pur și simplu se topise în pădurea care îi aparținea.

Pe locul unde stătuse Lică, subprefectul a găsit doar galbenul aruncat și o crenguță de stejar lăsată peste el. S-a întors la Arad și a demisionat din funcție, spunând că „unele spirite ale muntelui e mai bine să fie lăsate în pace, decât provocate”.