Denisa Roman

Mă numesc Roman Denisa Ștefania, am 19 ani și sunt studentă la Universitatea de Vest din Timișoara. Nu sunt o studentă de încredere, deși plănuiam să fiu. La drept vorbind, chiulesc din prima săptămână. Hey, nu mă judeca! Somnul e o prioritate, dar la fel este și întorsul acasă, la Arad. Iubesc să scriu fiindcă pot să spun lucruri pe care doar eu le știu într-un fel pe care poate ai sau nu norocul să îl înțelegi. Pentru mine lumea e magică, bună, rea și blestemată, toate la un loc și uneori niciuna. Îndrăznește să mă citești… poate sufletele noastre se vor înțelege.

mama?

ursulețul pe podea – mereu,
lângă bucăți din mama

o mână moale strânge de căruț
și tata o ține la spate

îmi aruncă o pătură urâtă peste cap,
și ușa se închide

mama?
e mult prea liniște în casă.

Eu și strada

niciodată nu ne-am potrivit

Murdară, cu gropi adânci
și sunete de mahala.
pe lângă case vechi, mame dependente.

eu îți recit poeme răsuflate
tu, strigăte și cuțite aruncate

aplauze

„Limited edition”

mi-aș vinde până și salteaua mucegăită
pentru picătura chinezească ce ești.
– mereu
Ca o picătură de bitum – aștept să cazi
dar ești sold out

firimituri

ești egoist cu iubirea ta
încât să nu mor de foame
îmi arunci firimituri

m-ai mințit că urma să mă hrănești cu un festin
dar am ajuns să cerșesc
ca să-ți ling degetele
după ce le înmoi în otravă
special pentru mine.

e okay, m-am prins de multă vreme
dar credeam că pot să-mi păcălesc limba să guste dulceață
și nu doar amărăciune
măcar odată

și iese fum dintre pagini

până și frunzele în măreția lor cad pe pământ
Așa au căzut și cioburile finisate de la colțurile sufletului meu
doar ca să nu îți zgârie pielea când mă calci în picioare

te văd încă, atunci când răsfoiesc arhiva memoriilor noastre
cu o țigară, și iese fum dintre pagini
Cred că ești mult prea real și pentru acest aer
și poate îmi vei da foc cu totul, măcar să ardem împreună

i-am permis furiei tale să mă spintece de atâtea ori,
doar ca să simt aspritatea fermă a mâinilor care mă cos înapoi
am îndurat focul rece al metalului,
doar ca să îți simt degetele în treacăt măcar odată

m-am aruncat pentru tine în lacrimi ce nu au știut să cadă
pentru altcineva
când tu știai să înoți

deci iartă-mă dacă mă înec
neștiind dacă îmi vei fi salvarea.