Pentru cititorii cărora le-a scăpat volumul de proză scurtă al lui Cosmin Leucuța în 2020, atunci când a apărut la editura Casa de pariuri literare, editura Humanitas l-a republicat, oferindu-le șansa de a completa lacuna din bibliotecă. E o oportunitate de care merită să profite toți aceia în cauză, pentru că vorbim despre un volum care a fost remarcat și apreciat la apariție, autorul primind premiul Tânărul prozator al anului.

Cele cincisprezece povestiri au un ritm alert și construiesc imagini puternice. Lucide și ludice în același timp, ele se desfășoară într-un univers citadin familiar, în care, din loc în loc, apar mici fisuri în țesătura realității. Sunt intervenții discrete – Dumnezeu întâlnit pe stradă, un Kurt Cobain ajuns la bătrânețe –, suficient de firești în logica lumii construite de autor încât nu suspendă realismul, ci îl deplasează ușor, lăsând cititorul subtil destabilizat, cu senzația că ceva nu se potrivește pe deplin.

Dacă prețurile în milioane, hiturile muzicale și alte elemente ne permit să recunoaștem arcul de timp în care se desfășoară povestirile, anume din anii 90 ajungând până în pandemie, localizarea lor în spațiu este mai dificilă, autorul nedându-ne prea multe detalii privind scena în care își amplasează acțiunea. Totuși, arădenii vor recunoaște în povestirea Copaci înalți un cartier Micălaca de dimensiuni mitologice.

Temele sunt cele ale unui tânăr care încearcă să înțeleagă lumea, să își găsească locul în ea: prietenii, presiunea familiei, confruntarea cu boala și inevitabila trecere a timpului, erodarea relațiilor, a corpului, dificultatea de a comunica, abuzul, trădarea, sinuciderea, sexul, toate firești într-o carte despre maturizare. Iar aceste teme se întretaie, se suprapun, se repetă și se împletesc unele cu altele, ca rădăcinile copacilor care sparg și ridică trotuarul, evocați tot în Copaci înalți, dominate de o voluptate a nostalgiei:

”Mi-e frică de ziua de mâine, pentru că în mod sigur aduce lucruri noi. Iar asta înseamnă mai puține lucruri vechi.”

Dincolo de diversitatea lor, toate aceste teme par să graviteze în jurul aceleiași neliniști: conștiința că timpul lucrează împotriva noastră și că fiecare încearcă, în felul său, să lase ceva în urmă. Ideea apare formulată explicit într-un dialog dintre Petronela și narator:

”- Bătrânii ăștia… Când te întreabă de copii, când vorbesc de nepoți, vezi în ochii lor ceva ciudat. E ca și cum, de fiecare dată cânt te pisează să te reproduci, parcă încearcă să îți taie calea la coadă, să îți distragă atenția ca să poată să ți se bage înainte. Ei de fapt vor să se asigure că vor fi nemuritori.

– Așa-i majoritatea oamenilor. Singuri și triști, și plini de mândire. Toți încercăm să ne bucurăm de fiecare clipă, fiindcă indiferent cât de bine-ți merge, undeva în fundul minții tale – Petronela pocnește din degete – puf! știi că o să dispari la un moment dat. Tuturor ne e frică să fim uitați. Să mori înseamnă să fii uitat.”

La fel cum temele migrează între povestiri, la fel și personajele reapar, conectează fire aparent fără legătură. De exemplu Calu, pomenit în trecere în Autotune, prima povestire din volum (crudă și hâtră în același timp, ca un film de Guy Ritchie), devine personaj central în Porno, sau Petronela, personaj care străbate volumele de povestiri ale lui Leucuța, în De vorbă cu Petronela – partea a doua, dezbate starea nației și literaturii naționale, reapare în drama de familie 100.000.000,  în Brânză, în Boală de poet și Mikki de la K-Pital. Și acestea nu sunt singurele personaje migratoare, o tehnică foarte ingenioasă prin care cititorul este ținut în priză, îndemnat să reviziteze textele anterioare, să facă legături între ele. Mai mult decât simple legături între texte, aceste reveniri creează impresia că volumul nu este o colecție de povestiri autonome, ci un singur traseu existențial privit din unghiuri diferite.

Numai că stilul alert, colocvial, cu pagini întregi de conversații bine conduse, în care vocile aflate în dialog sunt bine individualizate, ușor de recunoscut, nu prea îți lasă timp pentru astfel de opriri. Stilul acesta te absoarbe, te face să dai pagină după pagină, să tot înaintezi către acel sfârșit al lumii prefigurat în titlu, curios când, unde și cum se va întâmpla. Iar când mai apare un nume care îți sună cunoscut, involuntar faci o pauză, te reconcectezi la textele citite,  încercând să îi găsești rudele, prietenii, din paginile deja parcurse.

O consistentă rupere de ritm este dată de povestirea 167 de tristeți, plasată în mijlocul volumului, care contrastează cu toate celelalte, fiind practic un poem ce enumeră toate tristețile pomenite în carte, la care mai adaugă câteva. Ca orice poezie bună, concentrează și ilustrează foarte bine scrisul autorului, de aceea am și ales două exemple din aceste text pentru a arăta balansul reușit pe care Cosmin Leucuța îl face între ludic, efemer și profund.

”Tristețe că ți-ai murdărit pantalonii preferați zdrobind pe ei o musculiță din greșeală. Voiai doar să o sperii, dar a murit.”

”Tristețe pentru toată frumusețea din lume și lipsa cuvintelor pentru a o descrie adecvat.”

Cele cincisprezece povestiri formează un mozaic care își dezvăluie imaginea abia privit de la distanță: nu aceea a unui șir de întâmplări, ci a unei deveniri, călătoria unui tânăr dinspre copilărie înspre maturitate, care te conduce inexorabil către ultima povestire, Copie, cea în care are loc sfârșitul lumii, o apocalipsă care te ia prin surprindere, cu toate că era anunțată.