Ion Marcu umbla prin sat purtând sub brațul drept o găină bleagă, pe care o forța să bea din când în când țuică de prună, dintr-un păhărel pe care avea grijă să-l umple mereu dintr-un clondir năclăit, ce-i atârna de degetul mic de la mâna stângă de parcă s-ar fi născut cu inelul de sticlă al uiegii în jurul lui. Nu știa nimeni cum de nu picura nimic din păhărel în vreme ce bărbatul, vădit matrafoxat, se bălăngănea dintr-o parte în cealaltă a drumului ce părea că-i aparținea cât era de lung și de lat. Cumva, oricât de greu i-ar fi fost omului să se deplaseze, păhărelul de rachiu își menținea poziția verticală de parcă ar fi stat pe masă și nu între degetele tremurânde ale unui ins de cinj’ de ani, care nu mai fusese treaz de cel puțin un cincinal încheiat. „Bea, fata tatii, bea, îi șoptea Ion Marcu găinii, apropiindu-și capul de-al păsării de mai să-i intre ciocul galiței în ochi. Bea, să uiți! Să uiți, tată, că nimica nu-i ca uitarea. Pân’ la urmă, ce să și ții minte? Ce? Nu merită să ții minte nimic, că bolunzești. Te iau toți dracii dacă ții minte toate alea și apoi îl blăstămi pă Dumnezo, că El stă acolo sus, la El, picior peste picior, făcând și desfăcând. Face el și desface, asta face. Face și desface. Habar n-are cum arde Lucrarea asta a Lui. Cum doare și cum arde, dar-ar dracii în ea de Lucrare să dea! Hai, bea! Bea, bea, să uiți! Așa, fata tatii… Așa…” Cotcodăcind gâjâit, ca o găină beată ce era, pasărea își înmuia ciocul în păhărel vrând-nevrând, încercând ușurel, cu forțe tot mai sleite, să se ferească de tăria puturoasă, sfârșind însă cu gâtlejul căzut într-o parte și cu ochii tot mai bulbucați, peste care cele trei rânduri de pleoape ale ei nu mai apucau să se întâlnească, lăsându-i uscați și căscați nefiresc spre cer.

Dar Ion Marcu nu fusese întotdeauna așa. Cândva, viața îi surâdea cu toți dinții. Un șir oribil de evenimente însă, niște morți și niște părăsiri, aveau să-i adune bărbatului existența într-un fuior strâns și imposibil de descâlcit, încât treptat, treptat, fără să-și dea mai nimeni seama de gravitatea situației, fostul tată de familie și intelectual de mare clasă ajunsese să-și împărtășească cele mai tainice trăiri strict găinii celei mai moțate din coteț, singura în stare să-l înțeleagă și să-i dea dreptate. Cât despre găina aleasă de Ion Marcu drept confidentă, se mirau toți cei optsprezece locuitori ai satului ardelenesc dintre dealuri că mai făcea față băuturii și plimbărilor interminabile la care o supunea bărbatul. Nu îndrăzneau însă niciunii să-l oprească dintr-ale lui sau să-l povățuiască într-un fel sau altul. Știau toți că ar fi fost în van. Aveau fiecare vieți în spate și întâmplări probate pe pieile proprii, fără ca măcar una să poată sta la aceeași masă a durerii cu cele trăite de Ion Marcu. Lui, într-o zi în care Dumnezeu s-a lovit la degetul mic de la picior, uitând pesemne de-o comodă așezată în cale de vreun ucenic nevrednic, i-au fost hărăzite încercări ce treceau peste puterea de înțelegere a unui om de rând. Pierzând totul, lui Ion Marcu îi mai rămăsese doar luxul de netăgăduit de a-și pierde mințile, oamenii din preajmă știind sigur că și-a câștigat acest drept fără ca vreunul dintre ei să-l poată contesta. Își rezervaseră, astfel, dreptul de a-l hrăni pe nefericit, cu rândul, măcar o dată în zi, suportând cu stoicism orice cuvânt de ocară căzut ca un trăsnet din gura lui, indiferent că vorba grea era azvârlită spre prunci sau neveste de-ale binevoitorilor, ori chiar spre ei înșiși. 

Ferecat în mintea-i răpusă de soartă, Ion Marcu găsea înțelegere doar în ochii perplecși ai găinii sale alcoolice, care se încăpățâna să supraviețuiască în pofida băuturii turnate pe gât, cu obstinație, de cel mai nefericit bărbat de pe pământ. 

Nunta

Ion și Georgina se căsătoriseră, cu nuntă cu alai, în vara anului 1970. Ion Marcu tocmai absolvise ingineria agricolă și fusese repartizat la un IAS prosper, iar Georgina abia terminase contabilitatea agricolă, la un liceu de profil din orașul cel mare. Se cunoscuseră în timpul practicii de toamnă, obligatorii pe-atunci, ea, elevă, el, student. Depănușau porumb, așezați pe aceeași movilă, la un CAP de provincie, într-o așezare cunoscută mai ales pentru târgul săptămânal de animale, cel mai mare din vestul țării, dar și pentru zecile de familii de tăbăcari, specializați în confecționarea cojoacelor din blană de oaie. Nu era casă să nu aibă în cuier măcar un alendelon, simbol al unei bunăstări ce depășea cu mult nivelul de trai al românilor de prin alte locuri.

Așezat strategic pe grămada de porumb, tânărul Ion pusese ochii pe Georgina încă din prima zi a sezonului de cules. Semăna cu o păpușă de-a soră-sii, fabricată la Arădeanca, micuță, cu pielea albă și curată ca porțelanul chinezesc, părul negru și cârlionțat, prins în două cozi umflate ca două gogoși, gura plină și roșie ca cireșele în pârg și un râs sănătos și atât de molipsitor, încât Ion ajunsese să nu mai poată trăi fără să-l audă în fiecare secundă. Urmă o curte nebună, ce dură până la absolvirea amândurora, moment din care deveniseră de nedespărțit. 

Nimic nu tulbura tihna proaspetei familii. Mânați de părinți, toți cumsecade și harnici, s-au stabilit fără prea multe consultări în târgul de provincie, într-o casă cumpărată pe bani de nimic de la nepoții unor nemți care reușiseră să plece în Germania cu un contract de muncă, fără să se mai întoarcă vreodată.  

Peste ani, găina lui Ion Marcu, gâjâind amețită în vârful grămăjoarei de lemne trântite în stânga sobei de teracotă, era condamnată să asculte adevărul. Bărbatul, obosit după ceasurile nesfârșite petrecute la pas, prin sat, se așeza pe marginea patului, își turna un pahar de țuică și pornea radioul antic așezat într-o rână pe scăunelul ce ținea loc de noptieră. De alături, dintr-o poză îngălbenită și așezată șui într-o ramă decolorată, zâmbeau sfios doi miri fericiți că se luaseră: Ion și Georgina. 

Întorcând poza înrămată cu fața în jos, cu un gest fulgerător, Ion Marcu se îndrepta de spate, uitându-se fix în ochii găinii și adresându-i-se cu voce domoală, aproape șoptită, în timp ce ridica paharul în sus, în semn de „hai, noroc”: „Dacă nu mă însuram cu tine, acuma eram bine, auzi? Nu stăteam noi aci de vorbă. Soartă? Dadada, există soartă. Ce, crezi cumva că pe grămada aia de porumb nu mai erau și alte fete? Că nu aveam eu cu cine să mă-nsor? Eraaau. Da’  io, nu și nu. Georgina și Georgina. Și Georgină am avut. O vacă ești! O nenorocită. M-ai făcut din om, neom. Din om, neom m-ai făcut. Hai, noroc!”

Dădea apoi paharul pe gât, se trântea pe spate pe canapeaua acoperită cu o pătură ce părea nespălată de săptămâni bune și începea să sforăie, în câteva secunde, de parcă tocmai se apucase de cântat un un cor concertat de joagăre. Găina, consecventă în indiferența ei, clipea inegal câteva secunde, părând că-l dezaprobă pe Ion Marcu ca o bătrână înțeleaptă în fața unui fapt reprobabil, înțepenind subit printre vreascuri. 

Într-o noapte de toamnă, când vântul scutura coșurile caselor ca pe niște dinți stricați, Ion Marcu nu mai adormi. Se ridică din pat fără zgomot, de parcă nu voia să-și trezească nici trecutul, nici viitorul, își luă găina sub braț și ieși în curte. Cerul era jos, aproape de capul lui, și pentru o clipă i se păru că dacă ar întinde mâna, ar putea să-l răstoarne. „Hai, fata tatii, azi bem altfel, zise el, fără să mai scoată păhărelul.”

Se așeză pe butucul de lângă fântână și, în loc să-i toarne țuică pe gât, îi desfăcu aripa cu o grijă neobișnuită. Găina nu se împotrivi. O privi lung, cum nu o mai privise niciodată, și dintr-odată începu să râdă. Nu ca un nebun, nu ca un om beat, ci ca un om care înțelege prea târziu. „Tu n-ai uitat nimic, auzi? Tu ții minte tot. Și tot trăiești.”

Găina clipi rar, cu cele trei pleoape ale ei, și pentru prima dată nu păru amețită, ci limpede. Atât de limpede, încât Ion simți că nu el o ținuse pe ea în viață, ci ea pe el.

Sfârșitul

În dimineața următoare, oamenii din sat îl găsiră pe Ion Marcu întins lângă fântână, cu o mână pe piept și fără suflare. Găina stătea lângă el, nemișcată, cu capul întors spre cer, ca și cum ar fi vegheat ceva ce nu se mai putea întoarce. Și abia atunci văzură toți lucrul cel mai ciudat: lângă trupul lui Ion nu era niciun clondir, niciun păhărel, nici măcar mirosul de țuică nu se mai simțea. De parcă omul acela nu băuse niciodată în viața lui. Au vrut să ia găina, s-o pună în cotețul comun, dar pasărea nu s-a mișcat. A rămas acolo până seara, apoi, când soarele s-a ascuns după dealuri, s-a dus singură și s-a urcat pe pervazul ferestrei, lângă poza întoarsă cu fața în jos. A ciocănit o dată în ramă, scurt, ca un semn.

Când oamenii intrară în casă, găsiră fotografia întoarsă. Ion și Georgina zâmbeau din nou, dar altfel: nu ca doi miri, ci ca doi oameni care știau deja tot ce avea să vină. Iar de atunci, în sat s-a spus că Ion Marcu n-a murit de băutură, ci de o înțelegere prea târzie: că nu uitarea te scapă de durere, ci puterea de a o purta fără s-o dai mai departe.

Eugenia Crainic
Arad, aprilie 2026