E oarecum straniu și lipsit de sens să mă apuc acum să scriu despre un fenomen social în care am trăit cel puțin jumătate din viața mea de până acum.

Zic bine, e vorba, înainte de toate, de un fenomen care se manifestă mai mereu în toate domeniile de existență ale unei societăți umane, mai pregnant și specific însă în domeniul culturii. Ceva vechi și arhicunoscut, banal, de-a dreptul: interzicerea, excluderea celor care nu ne convin într-un moment sau altul al istoriei noastre gândite ca ceva sacrosanct. 

Înainte de toate însă trebuie să stabilim cine suntem noi. Cei care trec la excluderea celor care nu ne convin. Pentru că spun și gândesc altfel decât spunem și gândim noi. Noi suntem toți cei care gândim preponderent în cadrele puterii și mai puțin în cadrele vieții și ale valorilor care decurg direct din ea. Câteodată, formăm un grup, dar de cele mai multe ori ne aliniem la părerea majorității. Mai ales dacă această majoritate are și relevanță politică. Eventual, chiar se află la putere și stabilește cadrele corectitudinii politice. 

Și uite-așa, pe sub ușă, oarecum, am și ajuns la subiect. Ușa a fost termenul de corectitudine politică, de aici mai avem doar un pas mic, dar uriaș pentru cei de care am spus mai sus, ca să ajungem la noțiunea de cancel culture, subiectul central al aceste abordări nepretențioase. 

Fenomenul, cum am spus, este vechi, termenul însă este relativ nou și legat mai mult de domeniul divertismentului. Iar dacă pomenim de divertisment, asta, de-o vreme, de câteva decenii bune, înseamnă America. Mai precis Statele Unite ale Americii, acolo unde, mai ales după cel de-al doilea război mondial, „entertainmentul” susținut din ce în ce mai mult de tehnică, ca să se știe despre ce vorbim, a devenit o afacere de prim rang. La început, prin filmele nenumărate ale Hollywoodului, apoi, după explozia din anii șaizeci a muzicii tinere, prin vedetele muzicale, fie că e vorba de formații, fie vedete „în persoană”. 

Nu e nicio surpriză, așadar, că termenul de cancel culture, folosit pe scară largă abia de 10 ani, pornește de la o melodie a formației disco americane Chic. Melodia se intitulează: Your Love is Cancelled, ideea fiind apoi preluată peste un deceniu în filmul New Jack City de către scenaristul impresionat de ideea excluderii iubirii. Din acest moment, termenul și expresia intră în vernacularul afro-american. Iar de aici este un pas până la intrarea în „marea cultură” și care se produce, aproape firesc, pe Black Twitter, din moment ce am ajuns deja în era internetului și a site-urilor de socializare care acaparează plenar conștiința comună. 

Și cum se întâmplă de regulă, fenomenul și expresia care se nasc în America ajung în Europa și în lume nițel altfel. Cultura europeană se mișcă diferit de cea americană, având în vedere, înainte de toate, vârsta ei. Tradiția europeană a excluderii și a interzicerii vine din adâncul istoriei concrete și reale, o istorie negată oarecum de America clădită tocmai pe evadarea din această cultură. 

E vorba înainte de toate de autoritate. Autoritatea  are trei surse tradiționale: puterea, competența sau priceperea și credința. Puterea este elementară, fiind sursa puterii politice înainte de toate. Și în înțelesul ei primar: într-o comunitate, polis, cel mai puternic este respectat într-un mod firesc și natural. Dacă e și priceput cu atât mai tare, iar dacă și crede în ceea ce face, în mod absolut. Sinteza celor trei este rară, dar cu atât mai copleșitoare. 

Desigur, în istorie lucrurile se complică și iau forme în care nu se mai recunosc elementele originare. În acest caz se naște opoziția la autoritatea care pare sau chiar este ilegitimă. Tocmai fiindcă se impune prin varii mijloace – forța fiind doar una din ele – chiar dacă este lipsită de orice formă de autoritate reală. Opoziția la autoritatea ilegitimă și inumană poate lua forme diferite, de la protest la revoltă, până la ieșirea din sistem.

Ultima formă stă la baza societății americane și în general la baza tuturor sistemelor moderne care  s-au construit prin emigrarea din societățile tradiționale, în frunte cu cele europene. Miezul constitutiv al acestor sisteme este renunțarea la autoritatea tradițională, izvorâtă din cele trei elemente antropologice primordiale pomenite mai sus prin crearea unei autorități oarecum artificiale. Cu un termen de împrumut, aceste societăți moderne se autointitulează democratice, dar ideea de bază este crearea unei noi autorități care se clădește pe consensul general al conviețuirii în condițiile moderne și postmodere prin crearea unui sistem legal care mută autoritatea din planul biologic-cultural în cel reglementărilor oarecum tehnice stabilite între oameni, percepuți ca egali din toate punctele de vedere care contează în acest caz. 

Având toate acestea în vedere, se poate înțelege mai ușor cum de a devenit SUA statul cel mai puternic în doar două secole, iar astfel, modelul de urmat pentru toți cei care se simt străini și nedreptățiți în societățile care au rămas oarecum tradiționale și după ce au preluat elemente din experiența americană, înainte de toate sistemul politic numit democratic, bazat pe alegeri regulate, respectiv egalitatea în fața legii. Și numai în fața legii. 

Până nu de mult, se credea că cele două tipuri de societate pot conviețui, diferențele nu sunt esențiale, împrumuturile fiind la îndemână. Democratizarea societăților a devenit un cuvânt de ordine în ultimul secol, iar America, exemplul care trebuie și poate fi urmat. Chiar dacă în ultima vreme absența autorității tradiționale în America începe să producă efecte din ce în ce mai amenințătoare. 

Suntem, așadar, într-un moment de cumpănă, iar acest moment a fost creat prin apariția tehnologiei și a culturii digitale. Online, ca formă, virtuală, ca mod de existență și funcționare. Și prin definiție simbolică, având în vedere că nu dispune de formă trupească individuală.

Cultura, foarte simplu, chiar simplist spus, se naște din capacitatea umană de a transforma realitatea în simboluri. Fără să intrăm în amănunte – poate va veni un moment, prilej și pentru asta –, această potențialitate este aceea care deosebește regnul uman de rudele sale animale. Și cum am avansat mai sus, simbolurile se nasc în cele trei domenii predilecte ale interacțiunii umane: puterea – fizică și simbolică -, competența (priceperea, inteligența, talentul), mai mult simbolică, și emoția din care se naște credința, o simbioză aproape perfectă a fizicului cu simbolicul. Simbolicul cultural tradițional se structurează în valori. Sunt valori care se schimbă foarte greu, efectiv ne urmăresc începând din istoria noastră primordială și altele care sunt mai supuse trecerii vremurilor și transformării permanente a societății umane. 

Odată cu apariția comunicării virtuale, aceste structuri sunt supuse unor influențe, activități pe care nu le-am experimentat până nu de mult, influențe care șterg distincția foarte clară dintre fizic, material, natural și simbolic. Ajunge doar să ne gândim că până la apariția telefonului – generalizat în ultimul secol – nu aveai cum să interacționezi cu semenul tău fără ca să fie și el prezent. Dialogul se desfășura față-n față, dincolo de cuvinte erau gesturile, mimica, naturalul interacționa fără întrerupere cu simbolicul, iar cele două se completau absolut firesc și chiar previzibil. Iar discursurile se diferențiau în mod evident și fără probleme: cel banal cotidian, la nivel de bârfă, de cel superior și calificat. Discursul convențional, cel care asigura contactul cotidian dintre oameni nu se suprapunea cu cel al celor avizați, specialiști, cunoscători recunoscuți ai domeniilor de specialitate. Discuția dintre vecini sau de la birt nu era confundată, ca să dăm și un exemplu, cu cea a celor avizați într-un domeniu sau altul. Faptul că unui oarecare un text elaborat sau o creație artistică de valoare nu-i spunea nimic, nu era confundat cu o judecată de valoare; era considerată așa cum e și normal: părerea neavizată a unui neavenit. 

Virtualul din zilele noastre exact aici a lovit. Comunicarea pe Internet a cuprins întreaga lume, indiferent de limbă, cultură și calificare. Pe site-urile de socializare – cel puțin formal și în principiu – un oarecare fără nicio calificare poate intra în discuții cu un laureat al premiului Nobel. Și să-i spună că opera sa pentru care a luat premiul este egal cu un zero barat. Desigur, rar se poate întâmpla așa ceva, dar discuțiile între analfabeți funcționali și intelectuali dovediți reprezintă ceva comun pe Internet. Chiar dacă doar la nivel de like-uri sau conversații formale, eventual întrerupte brusc când cel avizat realizează cu cine are a face. 

Am insistat pe fenomen pentru a indica exact mediul în care se naște așa numita cultură a negării, a excluderii sau anihilării, respectiv cancel culture, cum o cunoaștem indiferent de limba pe care o vorbim. Cea care, înainte de toate, renunță la criteriile autentice de valorizare, înlocuindu-le cu spiritul de grup – de gașcă – născut tocmai din frustrarea celor mulți și care acum, prin Internet, au primit un mediu universal de manifestare. 

Sper că nu am bătut câmpii aiurea și ajung degeaba la concluziile care se impun. 

Excluderea prin negare nu ține de cultură, ci de structurile de putere. Până la apariția comunicării universale, realizate prin mijloacele tehnice din ultimul secol, cultura nu avea cum să fie confundată cu puterea politică. Acum însă, prin media digitală atotcuprinzătoare, acest lucru a devenit posibil, chiar cotidian și la scară mondială.

Chiar dacă puterea care se manifestă astfel este una virtuală, oarecum eliberată de realitatea materială. Iar cultura, în acest mediu virtual, se topește pe nesimțite în firescul banalului fără semnificație, devenind astfel un instrument aflat la dispoziția tuturor actorilor virtuali de a-și manifesta puterea pe care în realitatea materială nu o au. 

Fiindcă este mai mult sau mai puțin simbolică.