Mihaela Farcaș

Sati

bună! numele meu e reziliență. am respectat toate poruncile & m-am rugat la viziuni în flăcări. sunt sfânta Hildegard care muncește & cinstește – o bucată de inimă într-un salon aseptic.

(aici nu avem timp să simțim. aici doar supraviețuim. animale hiperadaptabile în jungla fără de zei.)

sunt șmecheră & cinică— dinamită pe jumătate explodată, exploatată până la cea mai dulce toropeală. pot fi furioasă & necruțătoare, tandră ori prea sensibilă ca o femelă păianjen țesând constant firele ce îi țin pe ceilalți întregi.
în această încăpere nu ai voie să îți mărturisești povara. asta ar fi o eroare de traiectorie, o transgresiune lipsită de transcendență. pragmatismul a luat locul intervenției divine.
ziua de după moarte va fi mereu cea mai glorioasă așa că ridică-te și umblă.

Octavian Hrițcu

Musafirul

Prin ploaia grea, căzută pe stradă și pe deschizătură,
străfulgerarea electrică țâșnește din corzile elasticizate.
Mă așez la masă și reconstruiesc fiecare dărâmătură
din oboseala pe care o am pe mâinile reci și pătate.

Aud soneria cum sună și gratiile zornăie în zidărie,
parcă prăbușesc fiecare cărămidă blocată în ciment.
Mă îndrept spre ușă și deschid spre nemărginita tărie
de rafale revărsate pe parchetul schimbat în sediment.

Îl poftesc înăuntru cu hainele împroșcate de noroi,
lăsându-l să se dezbrace de greutatea înscăunată.
Le agăț în cuier și-l poftesc să se înfrupte din șuvoi,
întins pe masa plină cu legume și carne aromată.

Duc furculița spre gura plină de vin și pâine caldă,
și mă uit: individul înfulecă cu o repeziciune crescută.
Termină și apartamentul în tămâie parcă se scaldă
cu fiecare abur emanat în privirea rămasă tăcută.

Bogdan Floricel

ultima instanță a conștiinței

nu am simțit imposibilitatea când am
înotat în formol să stârnesc rechinul
am ciocnit pereții de sticlă și i-am amintit de putrefacție
prețul cartilajelor salinitatea microplasticului
dar nu a perceput o minte vie
gesturi și concepte aerobe
doar a stins ecranul

au rămas salteaua oglinda cănile
ce va rămâne după mine în aceeași poziție
cu vagi amprente de doliu
și pânze de fantezie despre ultima instanță

să-mi puneți în costum cutiuța metalică de pe dulap
nu o deschideți
scriu ce conține pentru a nu stârni curiozități
o țigară și o prinzătoare de păr roz
de ce le iau
nu știu
dovadă arheologică
o poveste semi memorabilă într-un seminar peste 300 de ani
poate mi se va mișca maxilarul
demult pierdut sau ros de carii
când vor aminti de aceasta
deasupra craniului fisurat
speranța că le voi înapoia
nu sunt actor și-n iad
nu sunt becuri sau ceilalți
e doar prăbușirea conștiinței
care parafrazează părți din testament
și dacă vor fi urmate cu strictețe

Dan Spătariu

Ecce Homo!

cadre fascicule sfere mici
parabole reflectorizante
pe umeri învăluiri ca o bundă
un jurnal făcut din hârtie
soră fistic
mamă turbion
tată lampadar
copilele nu mai sunt

planăm peste abrupte cărări
o cruce rezemată pe deal
câteva dâre de sânge mereu proaspăt din cuiele trecute prin carne
desenează o hartă care duce la ultimele 40 de zile

dezbrăcat de nori
cerul își ține capul în palme
nevenindu-i să creadă ce a văzut
își deschide un nasture la cămașă în dreptul pieptului
să treacă încă o dată în sus Cel promis

tăcerea își face scut din cuvinte
undeva în orient nu foarte departe
o sută șaptezeci și cinci de copii nu mai sunt

Leila de șapte ani
Raha cu părul creț râs molipsitor
Ali fiul lui Reza Zarei
Huda fiica Fatimei Azadi Pezeshki
recitau împreună rugăciuni
Hanieh imita accente ceilalți râdeau
Sobhan Ahmadi fratele ei cu ochi mari
a început să vorbească la patru ani
mama îl ducea zilnic pe un drum de trei ore la specialiști în Bandar Abbas

școala din Minab
Shajareh Tayyebeh – „Pomul cel bun”
nu mai e
avea pereții pictați cu un creion imens
un măr roșu un soare zâmbitor

șoimul de metal a venit cu viteză de sunet
dăruind o sută de kilograme PBXN-107
plămânii au devenit piatră
tâmplele praf
dinții și pleoapele s-au amestecat cu sticla din geam

pe cei scăpați profesoara i-a ascuns aproape mistic în camera de rugăciune
acolo era sigur
Cine va trage în Dumnezeu?

al doilea șoim de oțel a poposit cu otrava lui fierbinte și acolo
nimic nu a mai rămas decât
Rohollah lacrimi
Rohollah disperare

fetița lui
a ars până la inimă
ca un chibrit aprins care îți ajunge la piele
și uiți să-l arunci
până fierbintele devine târziu
ținea strâns ghiozdanul la pieptul ei de cenușă
Tati vreau să fiu doctor
Rohollah amintire

nu înțelegem omul nici restul
plânsul de ieri se preface că nu a fost nimic
fericirea izbucnește liniștită dintr-o margaretă
pe pământ doar florile sunt bune și caii

Marius Dimcea

Lui E.

Ia-mă de mână între secundele
care schimbă ziua în noapte
ori întunericul în lumină

Ne vom strecura chiar atunci
pe sub roțile marfarelor
și-i vom striga pe ai noștri
de pe cealaltă parte

Ia-mă de mână
Bega înghețată așteaptă s-o trecem
inconștienți și curajoși
Ca și cum am păși cu bocancii
peste un cord în moarte clinică

Apoi ne vom desprinde unul de celălalt
ne vom face cu mâna când răsăritul
va inunda retina înroșită de insomnie
Vocile ni se vor auzi bruiat
de după celălalt difuzor

Marian Oprea

***

se făcea că vechea-mi feblețe codruța era ospătară se furișa printre ani cu zâmbetu’ pe sâni zglobie ca o căprioară mulți multe o doreau ca pe o excursie exotică într-o vară bronzată ca-ntr-un descântec soarele-i ofta-n pântec ca-ntr-o vrajă o masa îi era strajă o pupa(u) și-n fund pe plajă ca-n basmele nescrise bătrânețea întinerise mi-a dat mesaj vino ( ia-l și pe vasi) mi-au rămas 2 porții de mâncare eram flămând căutam alte lumi n-aveam stare ne-am așezat ca apostolii la o masă lungă bunele maniere să ne ajungă mi-am frecat privirea de o tipă înaltă aș fi vrut să trec dincolo dincolo de poartă cu ea (am uitat de mâncare) l-a ales pe vasi au plecat să afle ce pân’ acu’ n-au aflat pe vremuri și codruța m-a amânat s-a cramponat s-a fofilat s-a cuplat cu idei fixe vechi bune pentru secolele trecute strecurate prin alte urechi i-am vorbit despre amor sex (subiectu-i mistic complex) credeam c-o interesa mai mult decât pe bunicile ei trebuia s-o iau pe ocolite s-o-nvălui cu povești despre pitici parfumuri zei pân’ ajungeam la comorile ei pân’ ajungeai și tu unde vrei dacă tăceam poate credea că-s deștept poate credea că-s politic (in)corect am scos porumbelu’ a zburat nu i s-a așezat pe nici pe cap nu se mai întoarce vorba ar trebui să fim mai insistenți (sau nu) ca martorii lui iehova ( întors de unde plecase soarele deretica prin case) să nu fie cu supărare am recomandat-o unor amici taoiști cu aspirații mari groase gustoase se rugau să intre-n ei cele mai virtuoase dintre cele mai virtuoase cuantic să primească noi imbolduri să se deschidă noi portaluri să ne bucurăm ca barca de valuri și-am încălecat pe o fantasmă să intre amorul și-n casa voastră cu agheasmă să vă stropească răul ca bombele-n deșert să plesnească și am încălecat pe o gloabă DOMNUL slăvit fie a făcut din ea în vecii veciilor urmașilor urmașilor noștri femeie de treabă acu-s cu mine la divan scriu (postum) evanghelii apocrife după marian

Vlad Ciurescu

***

Îmi spui prăjeală mică
Și oasele se clatină în direcția ta
Vântul e fierbinte
Coapsele tale se pierd printre dreaduri
Picioru stâng mi se lasă într-o parte
Și
Cad
Și
Tac
Și devin
Un punct fumegând
Ca o balega la soare
Ca un nod în gât
Încep să rup aripile fluturașilor din stomac

Ramona Labici

La bloc

vecinii și-au pus la uscat
certurile de dimineață
cine să ducă gunoiul la pubele
cine să spele vasele
rutina zilnică se întinde
precum canalizarea
luna pare o chiuvetă veche
cu sifon înfundat până la parter
unde astăzi și ieri
vecinii și-au spălat iubirea
cu detergent pentru rufe negre
pete de tensiuni ce nu se duc
promisiuni puse în căpăcele
lasă în urmă un miros amar
ca de balsam uitat în sertar
vântul rece le leagănă conturul
rămas fără buze sau săruturi
jigniri ude se preling încet
pe trotuarul crăpat dintre blocuri
ticăitul ceasului numără goluri
probabil curând unul se va muta
doar ca să spele aceleași vase
în îmbrățișări goale de dimineață
în alt bloc identic

dar undeva la capătul aleii
un cearșaf alb uscat de vânt
clătit cu apă dulce
șoptește că la etajul de sus
cineva totuși iubește

Izabela Radosevici

Model de asamblare

moale și dulce
rana pe care apeși
ghemuit sub masa din bucătărie
curge din ea
fir tandru de chitară

tată și fiu
atât de împleticiți simbolic
că ar putea fi același om
verdict în oglinda strâmbă
reflexia ce-ți poartă ticurile
vina
simetria erorilor de traducere
dar nu și intenția

ursuleț de rumeguș
lacăt de pâslă
avocații se chinuie cu șperacluri
să separe sângele de apă
când soldățeii de pluș se ceartă
în camera de dincolo transpiră împreună
de-un capăt și de altul al ferăstrăului de plastic
ce-și topește dinții
să taie legătura