Nefericire – cazul 1

„Încă n-am văzut sfârșind fericit cineva, asupra căruia zeii revărsau darurile lor cu mâini mereu pline.” Friedrich von Schiller

Pe Tibaut L’Église mi l-a prezentat Monique de la magazinul de jeux de rôle „Crazy Orque Saloon”. Venise din Corsica și era un tânăr de o frumusețe rară, aproape rivalizând cu imaginea lui Alain Delon din tinerețe. Aceiași ochi, aceiași figură ușor efeminată, același zâmbet permanent pe figura sa îngerească. Șaten deschis, cu ochi albaștri, înalt, atletic din constituție, pentru că nu făcea niciun fel de sport, lăsa în permanență, impresia că analizează și judecă, dar de fapt privea prostit. Pentru că, printre toate calitățile pe care le avea, prezenta și un defect major: era leneș, nu înțelegea anumite lucruri abstracte și nici nu voia să învețe nimic. Era conștient de frumusețea sa ieșită din comun, avea succes și la femei și la bărbați și se mulțumea cu asta.

• Radu, te rog să faci ceva pentru el. Caută de muncă… poate îl poți învăța să lucreze cu tine, să-ți dea o mână de ajutor, cât e plecată Luiza în România!

• Sigur, mi-ar prinde bine un ajutor. Mai ales că am o mulțime de comenzi în perioada asta.

Citeam în privirile lui Monique că era topită după el, deși era cu mai bine de zece ani mare decât el. Îl cunoscuse la un chef și Monique hotărâse că trebuie să intre în posesia lui și să stoarcă din el și ultimul strop de energie.

Jean-Jaque, care suferea îngrozitor din cauza aventurii lui Monique, îmi spunea că se duceau în dormitorul de deasupra magazinului și făceau dragoste cu orele, iar el primea clienții în magazin și auzea strigătele ei. Se pare că armăsarul nostru era și dotat cu o sculă demnă de rasa cabalină pentru că, odată ce ajungea în pat cu cineva, persoana făcea pur și simplu adicție. Pe mine, însă, nu m-a impresionat deloc. Sigur, ipotetic, îmi puteam imagina de ce toate femeile și unii bărbați, leșinau după el și țineau neapărat să-i sugă mădularul, dar mă indigna frivolitatea majorității oamenilor și ușurința cu care cedau în fața unei singure calități: frumusețea.

Tibaut era foarte tăcut, nu scotea o vorbă cu orele și mai mereu, părea dus cu gândurile în cu totul altă parte. I-am dat să lucreze lucruri simple, să taie burete ca să facă bucățele pentru umplut anumite părți, pentru relief, sau să lipească în locuri neimportante, să dea primul strat de latex sau să curețe pensulele. Îi explicam anumite amănunte și aveam tot timpul impresia că nu înregistrează, că era cu mintea departe. În spatele zâmbetului permanent, părea că sălășluiește o tristețe funciară, o mâhnire venită din duritatea corsicanilor care, cel mai probabil, nu se purtaseră prea blând cu el.

Primele zile nu mi-a spus nimic. Prefera să asculte radioul, pus tot timpul pe muzică, și să lucreze ce-i dădeam, fără siguranța că face bine, fără să înțeleagă la ce folosește una sau alta dintre operațiuni, fără să vadă logica îmbinărilor pentru obținerea unui obiect. De fapt cred că nici nu-l interesa și venea la mine de gura lui Monique.

Eu m-am purtat cu el cu mănuși, i-am înțeles rătăcirea și lipsa de pasiune pentru muncă și nu l-am certat niciodată când mai greșea. Și, din păcate, dădea destul de des cu mucii în fasole. Până când, într-o zi, a început să depene amintiri.

• Toată viața am suferit din cauza numelui. La școală, când am intrat prima dată în clasă și am spus că mă cheamă Tibaut Biserică, toți au izbucnit în râs. Și eu am suferit ca un câine! Ce vină aveam eu că mă cheamă așa? Cei mai mulți erau geloși pe frumusețea mea. Chiar și fetele… Un coleg m-a amenințat că o să-mi taie gura până la ureche. Nopți la rând, n-am mai putut dormi ca lumea…

Odată mi-a povestit că înainte de a veni la Marsilia a stat undeva lângă Remiremont, în regiunea Vosges, într-o zonă muntoasă, superbă.

• Stăteam într-o casă, chiar în liziera pădurii, cu o tipă și cu fratele ei. Ea lucra în oraș, la o agenție de publicitate. Pleca dimineața și venea seara. Noaptea mi-o trăgeam cu ea și la un moment dat mi-a propus și frate-său… și așa, ziua am început să mi-o trag și cu el. În restul timpului mă uitam la televizor sau jucam jocuri video cu el. Într-o zi tipa s-a întors mai devreme acasă și ne-a prins că dormeam goi pușcă și cu un sul de hârtie igienică între noi! S-au certat groaznic, ea a sărit cu cuțitul la frate-său și el a chemat poliția. Până la urmă s-au împăcat și pe mine m-au dat afară. M-au întrebat pe cine aleg și eu am zis că mi-e indiferent. Nu au vrut nicicum să mă împartă, deși erau frați. M-au condus amândoi la gară și tipa plângea…

Eu eram uluit!

• O adevărată dramă! Dar cum i-ai găsit?

• Radu, eu dacă mă urc în tren la Marsilia să mă duc la Paris… la Lyon sunt deja însurat de trei ori!

Din când în când, îl suna bunica da la Bastia și-l întreba ce face, dacă și-a găsit de lucru, dacă s-a înscris la o facultate.

• Da. Lucrez cu un scenograf. Face păpuși gigant. Nu… nu sunt plușuri… sunt pentru spectacole!

• Nu fut vântul, buni… lucrez… sunt plătit.

Tocmai atunci lucram o comandă pentru un actor de filme porno, care făcea și spectacole în discoteci. Făceam cinci costume în formă de penis în care trebuia să intre un om cu totul. Figurile erau capete de penis, dar aveau pictate cu fețe de clovn, cu ochi și gură, și le-am pus și nasuri mari și roșii. Spectacolul se numea „Puțele săltărețe” și, evident făcea apel la participarea publicului.  Cum să-i explice Tibaut bunicei lui din Corsica la ce lucra el cu un scenograf din România! Dar, cel mai deranjant era faptul că, destul de des, primea câte un telefon și pleca imediat. Uneori se întorcea și alteori, dacă se făcea târziu, nu mai revenea. Din modul cum vorbea cu persoana care-l suna mi-am dat seama că este ceva legat de sex.

• Spune-mi și mie cine te tot sună.

• Îți spun dar să nu te scapi la Monique.

• Promit!

• E un cuplu de homosexuali care stau nu departe de aici. La amândoi le plece să mi-o sugă. Și mă plătesc bine.

• Și Monique te plătește?

• Nu! La ea stau.

• Și Jean-Jaque?

• Monique i-a propus să facem în trei dar el nu vrea.

• Și nu ți-e milă de el?

• Mie mi-e milă numai de mine.

• Și ce faci cu banii?

• Îi pun la bancă.

• Îi strângi pentru când n-o să mai meargă scula?

• Nu! Eu am viitorul asigurat, Radu. Când moare bunica moștenesc o casă uriașă și o fermă de câteva zeci de hectare.

• Și atunci… de ce faci asta?

• Îmi place. Și pe urmă, așa mă răzbun!

• Te răzbuni?

• Au râs de Biserică și acum îmi sug mătărânga pe bani!

• Eu n-am râs de tine.

• Știu! Ție ți-o dau gratis!

Am râs cu lacrimi de dărnicia lui. Nu mă așteptam să aibă umor!

O dată, l-am lăsat să lucreze singur, să dea câteva straturi de latex cu vopsea pe ultimul costum de puță, pentru că aveam un atelier de trei zile, undeva lângă Tulon, și veneam numai seara târziu. M-a sunat de câteva ori să-mi spună că nu se potrivește culoarea, că e prea deschisă și a adăugat mult maron peste latex. Îi explicasem de câteva ori că din cauza faptului că latexul este un lichid alb și devine transparent când se usucă, și astfel se închide culoarea. În consecință a trebuit să refac corpul puței. Stratul dat de el devenea casant din cauza conținutului mare de acrilic, în raport cu latexul.

L-am luat cu mine la o discotecă din Hyeres unde a avut loc premiera spectacolului. Alain Lille, artistul care a făcut comanda, a venit cu mașina sa cu o remorcă, am încărcat totul și am plecat. În mașină mai era o tipă bună tare, îmbrăcată țipător și fardată violent, care nu prea ne-a băgat în seamă. A mestecat gumă tot drumul și a făcut baloane. Alain a vorbit tot timpul despre spectacolele lui și de succesul cu „roata sexului” pe care tot eu i-o făcusem cu câteva luni înainte. Era o roată a norocului cu o rază de un metru și jumătate cu semnele zodiacale deturnate spre forme sexuale. Învârteai roata și se oprea în dreptul unui semn zodiacal și primeai un premiu deochiat. Bineînțeles că Alain, care era moderatorul jocului avea texte piperate, pentru orice situație.

La Hyeres, spectacolul a început la miezul nopții. Au făcut numai o repetiție scurtă cu obiectele pe care le vedeau pentru prime dată!

Prefer să descriu spectacolul la timpul prezent de parcă s-ar petrece, acum, în fața ochilor tăi.

Primul moment se intitulează „Sexul care vorbește”. În mijlocul scenei este un obiect mare, acoperit cu o pânză roșie, strălucind în lumina reflectoarelor. Intră amica lui Alain, îmbrăcată și ea în roșu și începe să danseze, în jurul obiectului, cu mișcări lascive, pipăindu-și pulpele și sânii, pe melodia interpretată de Barbara: „Déshabillez-moi”. Scoate de pe ea bluza și fusta și rămâne numai în chiloți, sutien și nelipsitul portjartier cu ciorapi plasă. La un moment dat, ridică, cu un gest brusc, pânza roșie dezvelind un penis enorm, de peste doi metri, aplecat peste o pereche de testicule păroase. Fata se apleacă peste obiect, începe să-l mângâie, să se culce cu totul peste el și, firește, obiectul începe să se miște și să scoată sunete de plăcere. În interiorul penisului este Alain cu un microfon chef, și face zgomote din ce în ce mai puternice, iar penisul ajunge complet în poziție verticală. Fata îl cuprinde cu brațele și, complet goală, își freacă sânii de suprafața noduroasă a mădularului în erecție. Pusesem de-a lungul lui bucăți de funie și trecusem de câteva ori cu latex pe deasupra ca să semene cu venele.

Când Alain, din interior, ajunge la climax și sunetele lui devin din ce în ce mai aproape de urletul de plăcere al ejaculării, mădularul se apleacă spre public și un jet de apă pornește din vârf și udă publicul care țipă în delir! Pusesem o mică pompă de acvariu cu un mic acumulator și un bidon de plastic de un litru, pentru apă. Evident, publicul era înnebunit, aplauda și urla.

A urmat o repriză de dans, cam de trei sferturi de oră după care DJ-ul a anunțat continuarea spectacolului cu „Les zizis sauteurs” și lumea se așază la mese. Partea a doua a spectacolului se dorește educativă, fiind în plină perioadă de explozie a virusului SIDA.

Alain și „actrița” intră în scenă pe melodia lui Serge Gainsbourg „Je t’aime, moi non plus” și anunță că au nevoie de cinci femei și cinci bărbați voluntari, care să învețe cum se trage prezervativul pe un penis. Se adună pe scenă tineri amuzați de situație și fiecare încearcă să-și imagineze care din fete îi va trage prezervativul pe sculă. Și toată lumea din sală râde amuzată. Cei cinci tineri sunt duși în dosul unui paravan, unde eram și eu cu Tibaut, să ajutăm la schimbarea băieților. Între timp sunt ales și cinci fete, care primesc primit câte un prezervativ, și urmează să execute operațiunea. Din sală, publicul vede cum sunt aruncate haine de dincolo de paravan și, la un moment dat, se aude un gong și începe o muzică săltăreață, iar din spatele paravanului apar băieții îmbrăcați în cele cinci costume de puțe cu cap de clovn. Toată asistența izbucnește în râs și aplaudă și se încinge un dans în ring, cu o mulțime de fete care îmbrățișează personajele. Făcusem găuri în dreptul umerilor astfel încât purtătorii să poată scoată mâinile, lucru important pentru echilibru. După ce băieții au dezbrăcat costumele le-am dus în cabina din spatele ringului de dans, m-am uitat la capetele clovnilor și toate aveau o mulțime de urme de ruj în forma buzelor celor care ținuseră foarte tare să arate că știu ce trebuie făcut cu clovnii!

La intrare Alain pusese o carte de aur și multe fete s-au îngrămădit să scrie câteva cuvinte la plecare. M-am uitat și eu peste ele, și toate erau cam în genul: „Nu am văzut în viața mea sule atât de mari!” „În sfârșit puțe pe săturate!”… „Păcat că nu le putem lua acasă!”… și tot așa!

• Tibaut, ce ar zice bunica ta dacă ar afla că ai fost la spectacolul ăsta?

• N-ar zice nimic. Dar m-ar dezmoșteni.

Alain ne-a lăsat în capul străzii Garibaldi. Era 6 dimineața și el mai avea de făcut încă două ore de drum până la Montpellier. L-am întrebat pe Tibaut:

• Te duci la Monique?

• Nu. Mă duc la băieți. Mă așteaptă cu micul dejun.

• Bănuiesc că și ei așteaptă micul dejun!

Nu știu cum s-a despărțit Monique de Tibaut. Am auzit doar că magazinul nu mergea foarte bine și probabil nu a mai avut bani să-și întrețină amantul. Nici pe la mine nu a mai trecut. De fapt lucra numai pentru că Monique voia să-l rostuiască. Sunt unele zodii care se simt mai fericite când clădesc la edificiul unor nevrednici.

O dată, când locuiam la Seyne-sur-Mer, și aveam mult de lucru, am căutat prin agendă și am dat de numărul lui. L-am sunat să-l întreb dacă nu ar putea să mă ajute câteva zile.

• Radu, îți mulțumesc, dar nu pot. Locuiesc acum la Nisa, într-o vilă superbă și prietena mea este judecătoare la Înalta Curte.

• Dar câți ani are?

• 45. Dar arată de 30. Nici nu mă lasă nici să ies din casă! Și nu-ți spun ce flămândă este!

• A dat norocul peste tine.

• Da. Mi-a luat o groază de haine și mergem la cele mai luxoase restaurante, în iulie am fost cu ea în vacanță în Bora-Bora.

• Mai vezi și tu lumea!

• Ieri am fost la premieră la Operă.

• Și ce ai văzut?

• Nunta lui Figaro.

Nefericire – cazul 2

„Oamenii te iartă dacă faci crime. Dar nu te iartă dacă ești fericit.” – Constantin Noica

Thierry era fiul lui Roland Bonnefoi. Într-o zi de marți, au venit împreună la atelierul de la tâmplărie și Roland mi l-a prezentat.

• E fiul meu. Te rog să-i dai să facă un cap. O să-l poarte în timpul carnavalului.

 Apoi m-a luat deoparte și mi-a spus șoptit:

• Ai grijă de el, e într-o perioadă dificilă. Știu că la tine este în mâini bune.

Thierry se uita la masa de lucru dar parcă traversa cu privirea tot ce se afla în fața lui. Subțirel și înalt, cu față de adolescent, părea absorbit de gânduri negre iar când m-am apropiat de el, am văzut că avea broboane de sudoare pe frunte și la tâmple.

• O să facem împreună un cap mare ca să-l poți purta la carnaval.

• Bine!

• Ce ți-ar plăcea să porți?

• Nu știu…

• Un personaj de desene animate? Sau de film? Un Rambo, de exemplu.

Thierry a privit o clipă în jos apoi a murmurat fără să mă privească:

• Nu. Mai degrabă un iepure!

• Un iepure?

• Da.

• OK!

M-a intrigat puțin alegerea lui, dar eram deja obișnuit cu preferințele, uneori ciudate, ale acestor oameni considerați de către mulți drept fragili și marginalizați de societate. Am observat că, de cele mai multe ori, alegerea lor reprezenta un răspuns la angoasele cele mai profunde ale spiritului lor, umbre care veneau din adâncul subconștientului, refulări ale disperării care, adeseori, se lipea de sufletul lor, ca un „Dybbuk”. Dar Thierry era foarte tânăr, abia împlinise 20 de ani, era frumușel, fără defecte aparente, bine îmbrăcat, și totuși mâinile îi tremurau, vorbea puțin, nu râdea niciodată și, cel mai grav, nu se alătura grupului nostru nici măcar pentru masa de prânz. Prefera să se retragă într-un colț și să mănânce singur un sanviș pe care-l adusese de acasă, sau să nu mănânce de loc și să se plimbe prin spatele curții șantierului, fără niciun scop aparent, lovind cu bocancul obiectele răzlețe de prin curte. La un moment dat, s-a atașat de el un câine vagabond, evident, ca să-i mănânce sanvișul. La început l-a ajutat Armand să facă baza capului, „la cabosse”, cum spuneam noi, apoi l-am preluat eu ca să facem formele feței iepurelui. Lucrul mergea relativ greu, Thierry înainta cu dificultate și când avea probleme sau nu reținea bine ce-i spusesem nu întreba și, de cele mai multe ori, greșea. Cel mai des lipea piesele invers și trebuia să le refacem.

• Ești bine Thierry? Cred că te apasă ceva? Ești bolnav?

• Nu, na… sunt bine…

• Îți place ce faci?

• Sigur. E interesant… N-am mai făcut.

Și reintra în bula lui. Am întrebat-o pe Sabine, care le știa pe toate.

• Știi ceva de Thierry?

• Adică?

• De ce e tot timpul supărat!

• Că nu și-a luat doza! Tu nu vezi ce ochi are? E mai tot timpul drogat.

• Și Roland nu știe?

• Ei, nu știe! Asta e o bătălie fără sfârșit! Nu vezi că l-a angajat la Gaspar ca să poată lua șomaj după șase luni. Că altfel, sub 25 de ani, nu are dreptul la niciun ajutor!

La droguri nu mă gândisem. Nu aveam încă în reflex să recunosc oamenii după aspectul ăsta.

Thierry a dat iepurele cu latex și nu i-a prea plăcut mirosul. Când am trecut la culoare, a apreciat și a lucrat relativ bine, numai nu înțelegea că e preferabil să pună mai multe straturi subțiri, care se usucă mai repede, decât să pună unul gros, care se usucă dificil și poate produce bule nedorite, care se scurg pe suprafața pictată, lăsând gogoloaie de culoare. În final a ieșit un iepure zâmbăreț și asta numai pentru că tăiasem eu formele, altfel ar fi fost demn de imaginea măștii din „Scream”.

Thierry a fost unul dintre puținii cursanți ai mei, cu care nu am putut comunica, care nu mi s-a mărturisit, pentru că cel mai ades, pe lângă rolul de profesor, îl aveam la pachet și pe acela de umăr de plâns, de psiholog ambulant, gata să absoarbă o parte din energiile negative. Și, aparent, Thierry avea din abundență.

Nici în timpul defilării carnavalului nu l-am văzut. Când am recunoscut iepurele, în mulțimea de oameni din paradă, care urmau carele alegorice, m-am apropiat de și i-am pus mâna pe umăr:

• Hei, Thiery! Cum te simți?

Personajul s-a întors către mine, și-a scos capul… și nu era Thierry.

• Scuze, credeam că e Thierry!

• Care Thierry?

• Fiul lui Roland?

• Nu-l cunosc!

 De fapt nici eu nu-l cunoșteam.

Au trecut câțva ani și, la un moment dat, când locuiam la Jacque Ribbero, acesta mi-a zis:

• Ai auzit de Thierry?

• Care Thierry?

• Fiul lui Roland.

• Ce-i cu el?

• A fost arestat acum câteva zile.

• De ce?

• Pentru asasinat.

Am avut ca o presimțire. Sigur era ceva legat de perioada când a lucrat în atelierul meu. Și Jacqouille a continuat:

• A împușcat un om de afaceri din Hyeres. Lumea zice că avea datorii mari la dealerii de droguri și l-au pus la treabă.

• Când?

• În 93 s-a întâmplat.

• În ce lună?

• În luna februarie. A scris și în ziare.

• Și a recunoscut crima?

• Da. Dar nu recunoaște că a fost pus de alții. Nu zice nimic. Așa e în lumea asta!

• Și Roland?

• Îți dai seama!

Acum, îmi explicam starea lui din perioada cât am lucrat împreună și mai ales de ce alesese să facă un iepure… simbolul fricii.

Nefericire – cazul 3

„Fericirea este cea mai mare biruință, aceea pe care o dobândim împotriva destinului ce ne este impus.” – Albert Camus

Multă vreme nu am știut dacă Dominique, personajul care m-a rugat să-i fac o serie de capete în formă de caracatiță, cu brațe lungi și ventuze, era bărbat sau femeie. Avea o constituție ciudată, înalt de aproape 1.80, destul de rotund și cu fundul foarte mare și nu îi creștea nici barbă nici mustață. Avea numai câțiva floci firavi sub nas dar asta au multe femei, după o anumită vârstă. În plus avea părul lung și cârlionțat, accentuându-i și mai mult aparența feminină, dar și de indian din tribul Sioux. Purta întotdeauna pe el, indiferent cât era de cald, o geacă matlasată neagră, fără mâneci, și o șapcă de comunist pe cap.

Îl văzusem adeseori la ședințele de lucru de la biroul Asociației GASPARD, dar nu știam exact cu ce se ocupa. Vorbea întotdeauna în numele unei asociații numită „Abisul mărilor” și spunea că va participa cu echipa sa la construirea unui car alegoric, ceva legat de mare, dar încă nu știa exact ce va face. Roland, directorul Carnavalului, l-a apostrofat de câteva ori:

• Vezi că au cam început toți lucrul. Dacă mai întârzii mult nu o să ai ajutor din partea noastră. La sfârșit toți vor tot felul de chestii, și noi suntem doar o mână de oameni!

• Săptămâna viitoare. Și o să am și câțiva voluntari!

În săptămâna care a urmat eu nu am putut ajunge la ședința operativă de luni și m-am dus direct la tâmplăria șantierului naval, unde aveam eu atelierul. Lucram împreună cu echipa la capul regelui carnavalului și, în paralel, ajutam la tot felul de elemente necesare pentru alte care alegorice. Încă nu eram foarte aglomerați, dar în ultima lună veneau toți, cu cele mai năstrușnice idei, pentru că dacă ceva nu se putea face la celelalte ateliere, sigur era realizabil la atelierul „mousse et latex”, ceea ce era corect, în principiu. Roland intuise bine faptul că buretele era mult mai maleabil, se lucra mult mai repede și latexul îl făcea practic indestructibil!

Dominique s-a apropiat de mine și s-a uitat la ce lucram noi. Fusese și la primul atelier pe care-l organizasem dar i-a terminat Sabina masca. M-a abordat cu o anumită sfiiciune. Uimitor cum un om atât de impozant putea fi blând, puhav și moale. Pe deasupra, mai avea și o voce foarte subțire.

• Radu, am vorbit și cu Roland… azi începem un car alegoric unde personajul principal va fi o caracatiță uriașă. Ceva care reprezintă marea…

• Sună bine!

• Aș vrea să pun în jurul carului copii care să poarte pe cap niște pălării în formă de caracatiță cu multe brațe lungi.

Și a scos dintr-un dosar o schiță făcută pe o coală de hârtie, cu o pată rotundă de cafea, probabil fundul unei cești, cu semnătura lui Roland, cu data și cu textul „Se aprobă”, în colțul din dreapta sus al paginii. Desenul părea făcut de un copil de școala generală, colorat cu carioca și din dreptul capului caracatiței pleca o săgeată deasupra căreia scria „Caracatiță”.

• Sigur! Când vrei să începem.

• De mâine.

Și a plecat. Lângă mine era Sabine, o tipă provenind dintr-o familie foarte bună, dar cu ceva probleme de concentrare. Avea 26 de ani și nu lucrase niciodată.

• Sabine, lămurește-mă, Dominique e femeie sau bărbat?

• Păi, tu nu te uiți la ce bocanci are în picioare? Poartă 45 ca nimic! Cum o să fie femeie!

M-am uitat după el, cum ieșea din atelier și, într-adevăr, avea niște tălpi enorme. Pășea ca un indian plecat la vânătoare. Îi lipsea arcul cu săgeți din spate!

Au trecut două zile și Dominique nu a trecut pe la atelier. Abia spre sfârșitul săptămânii a venit cu un aer spășit dar zâmbitor.

• Copilul meu a fost bolnav și nu am avut cu cine să-l las! Putem să începem! La sala mare au început carul. O să fie o caracatiță cu capul de doi metri în diametru și cu brațele în sus ca să putem încăpea pe stradă.

• Ce culoare o să aibă?

• Nu m-am gândit! Oricum închisă la culoare… violet cu albastru închis…

• Poate că cele de pe capul copiilor ar trebui să fie de mai multe culori, doar e carnaval! Putem să le punem și nas de clovn, dacă vrei!

Dominique s-a gândit puțin apoi a dat trist din cap.

• Nu, nas de clovn… nu!

Mi-am făcut un plan și mi-am imaginat un cerc de sârmă groasă, oval, bine încastrat într-o cască de burete, care să intre perfect pe capul copiilor și de acolo mai multe fire de sârmă pe care să construiesc brațele din burete și cu ventuze tot din burete, dar mai fin. Am luat o hârtie și un creion să calculez.

• Brațele vor avea cam 70 de cm, ori 6 brațe ori… câte capete vrei?

• 10. Dar vreau 7 brațe.

• 7? Bine! 70 cm ori 7 brațe ori 10 capete plus câte un metru pentru ovale… 49 de metri plus 10 fac 59 de metri. Roagă-i pe cei de la atelierul mare să-ți dea un colac de sârmă de 3 milimetri.

După ce a venit cu colacul l-am pus să taie din el 70 de bucăți de 80 de cm, ca să fie destul și pentru prindere. Și asta a fost treaba lui până la masa de prânz.

Era o zi plăcută de primăvară și ne-am pus cu toții în jurul unui butoi de tablă transformat în grătar și am făcut patru caserole de merguez.

• Sigur nu vrei numai 6 brațe? E mai puțină muncă! Și m-am uitat pe poze. Au opt brațe… cu soț!

• Nu, 7 este foarte important 7…

• Crezi că le verifică cineva?

• Eu!

La începutul săptămânii, a venit cu doi membrii ai asociației, doi bătrânei simpatici care nu vedeau prea bine, dar erau îndemânateci. Au lucrat două zile, în ritmul lor, la prinsul sârmelor de inelul căștii și pe urmă am început să le învelim cu burete. Formele le-am umplut cu bucăți mici de resturi de burete, ca să obținem o anumită fermitate a brațelor. Apoi am lipit cercuri pentru ventuze și le-am aplatizat marginile, ungând cu prenadez și apoi apăsând ușor după ce se usca adezivul. Au învățat repede bătrâneii și se amuzau foarte tare, lucrând.

Miercuri, Dominique a venit cu fiul său, un băiețel de 11 ani și cu alți colegi, pentru că aveau liber de la școală. Puștiul era frumușel ca un prinț, nu semăna nicicum cu tatăl său. Părea însă puțin firav și bolnăvicios. Am observat imediat că nu suporta nici mirosul de prenadez și cu atât mai puțin mirosul de amoniac al latexului. L-am pus să taie resturile de burete în bucățele mici ca să le folosim la umplerea tentaculelor și a le da mai mult volum. Oricine s-ar fi plictisit imediat, pentru că era munca cea mai „de rahat” din tot procesul de fabricare al păpușilor. Dar el s-a retras într-un colț, cu o grămadă de rebuturi și tăia liniștit cu foarfeca și, probabil, cu gândurile în fundul mării! Din când în când, câte unul dintre noi, mai aduna din căzături și le punea în grămada lui. Și el:

• Mersi!

M-am apropiat de Dominique și i-am zis șoptit:

• Dumnezeule, Dominique, fiul tău e un înger!

• Da, seamănă cu maică-sa!

• Cum îl cheamă?

• Emanuel!

Spre seară am probat o pălărie, așa în burete, înainte de a o da cu latex și picură, pe capul lui Emanuel și se potrivea la fix. Puștiul s-a plimbat cu ea prin atelier și sărea fericit. Dominique îl privea blând, cu un zâmbet în colțul gurii.

Ziua următoare am auzit țipete în atelierul mare, unde se asamblau carele. Dominique se certa cu cei de la sudură pentru că asamblaseră brațele caracatiței, care aveau mai bine de doi metri în lungime și puseseră 8 structuri din fier beton de șase și sârmă de trei. Șeful de șantier de acolo, un artist plastic, nu voia să renunțe la un braț pentru că nu era logic. Dominique a trântit șapca de comunist de pământ, și așa am văzut că are o chelie în vârful capului. A amenințat că renunță la tot și pleacă acasă. Și într-adevăr l-am văzut îndreptându-se, extrem de nervos, spre poarta uriașă de metal prin care, pe vremuri, treceau vapoare trase pe cărucioare.

Peste o oră a apărut cu Roland, cu mașina de la GASPARD, dar între timp echipa de sudori, formată din doi congolezi, eliminaseră o structură și mutaseră alte două, ca să nu rămână un decalaj prea mare între două brațe.

• Nu ne punem cu nebunul!

Era un car alegoric sumbru, dar poate, potrivit pentru fundul mării lipsit de lumină. Pălăriile cu ochi bulbucați și tentacule le-am vopsit tot așa, în nuanțe închise de violet și albastru iar ventuzele cu un maroniu deschis cu umbre roșietice.

În ziua carnavalului, înainte ca să pornească cortegiul, către centrul orașului, din față de la Asociația GASPARD, pe un parcurs care avea mai bine de trei km, am trecut în revistă toate carele care erau aliniate unul după altul așteptând ca fanfara să dea pornirea, din capul coloanei. Când am ajuns în dreptul caracatiței l-am văzut pe Dominique care-și făcuse și el șapte brațe, ceva mai mici, cu ventuze, din resturile din atelier și le atașase la șapca sa de comunist. Un grup de nouă copii în scaune cu rotile electrice, îmbrăcați în niște combinezoane mov, cu pălăriile cu tentaculele; unii le aveau în sus, alții în jos, erau în spatele carului și Emanuel se învârtea printre ei. Pe margine erau și părinții, oameni modești de toate etniile. Dominique s-a apropiat de mine.

• Mersi, Radu! Asta este asociația mea. Eu le-am făcut rost la copii de scaune electrice. Nu-ți spun cât m-am zbătut. Și mai am o listă de așteptare de aproape cincizeci de persoane.

• Copii?

• Nu! Copiii au fost prioritari. Am și mulți adulți.

• Dar unde este soția ta? Nu a venit?

• Radu, soția mea a murit acum trei ani. Făcea baie în cadă și a făcut o criză de epilepsie. Mi-a luat-o apa… pe 7 iulie.

Nefericire — cazul 4

„Sexul este speranța care îți poate aduce fericirea.” – Aforism

Jacques Ribbero era un tip mărunt de statură, rotunjor la trup și tuciuriu la chip și cu câțiva ani mai tânăr decât mine. Provenea dintr-o familie mixtă: un francez din Alger, „pieds noir”, picioare negre cum îi numeau francezii get beget, și o creolă de la Réunion. Părinții lui nu mai trăiau, iar el locuia într-un HLM din cartierul Floreal, vecin de palier cu sora lui mai mare, mama Geraldinei, o fâță de 17 ani extrem de frumușică. Jacques și Geraldine au făcut parte din prima grupă de stagiari de care m-am ocupat la GASPARD, și aveam să mă întâlnesc cu ei în diferite momente ale experienței mele franceze.

Jacques nu era leneș, dar prefera să nu cugete. Părea că se gândește profund la existența lui mizeră și că era preocupat de condiția lui umană degradată și lipsită total de angajament sau interes pentru vreun domeniu al activității umane. Prefera să nu aibă nicio inițiativă, să vegeteze și să se comporte ca o legumă, dacă nimeni nu-l punea să facă ceva. L-am întrebat o dată:

• Jacques, tu gândești sau te uiți prostit!

A râs, pentru că nu era lipsit de inteligență și avea umor.

• Eu nu gândesc niciodată, Radu. La ce mi-ar folosi! E mult mai obositor decât să dai cu mătura.

• Cine ți-a spus.

• Armand.

Îi plăcea mult să fumeze și să se uite la fumul care-i ieșea din gură. Am crezut că este unicul lucru care-i făcea plăcere, iar chipul său exprima o fericire adâncă și molcomă, care-i creiona un zâmbet discret pe chipul său pierdut, între boemă și plictis. Știa că dacă rămâne fără țigări găsește la GASPAR, sau culege chiștoace, iar dacă nu are ce mânca, îi dă soră-sa un blid cu paste. Și totuși ceva mocnea în spatele acestui caracter de șopârlă zăcând la soare.

Când am locuit la el în primăvara lui 98, am descoperit un lucru surprinzător: Jacques era atras de bărbați. Dar nu avea curaj să-și manifeste pornirile sexuale. Oricum, în cartierele Berthe și Floreal de la Seyne-sur-Mer, așa ceva era foarte rău văzut și, dacă s-ar fi lăsat descoperit, ar fi riscat nu numai oprobriul tuturor, ci și umilințe și violențe greu de imaginat. Așa că hotărâse să ascundă pornirile lui în această direcție, care începuseră să-l chinuie din ce în ce mai mult. Participarea sa la spectacolele mele îi permisese să-și cumpere un telefon mobil și să se aboneze la rețeaua SFR. De vreo doi ani urmărea micile anunțuri din ziare și reviste care aveau rubrici de întâlniri matrimoniale, la rubrica „bărbat caut bărbat”. De câteva ori am găsit aruncate, neglijent prin casă, publicații deschise la paginile respective, dar cum anunțurile se aflau laolaltă cu „bărbat caut femeie”, „femeie caut bărbat”, „femeie caut femeie”, „cuplu open mind căutăm…”, nu am făcut legătura. Până în ziua când, dintr-o pornire de sinceritate și, probabil, având siguranța că l-aș putea înțelege și nu l-aș da în vileag, s-a hotărât să se destăinuiască:

• Radu, eu aș vrea să am o relație cu…

• Cu cine?

Am văzut că-i vine greu să mărturisească și am făcut imediat legătura cu anunțurile pe care le văzusem. M-am gândit chiar că le lăsase intenționat să le văd eu, dar mi-am adus aminte că el nu era făcut să elaboreze asemenea strategii. care implicau totuși un minim efort intelectual, și am hotărât să-l ajut:

• Cu un bărbat?

• Da!

• Și ce ai făcut pentru asta?

• Am găsit anunțuri…

• Și le-ai trimis mesaje?

• Da.

• Ia să văd!

Mi-a întins telefonul lui și m-am uitat prin mesajele pe care le trimisese.

• Dar tu scrii cu greșeli de ortografie! Ăștia sunt intelectuali, oameni rafinați… nu oricine suge… în fine, știi tu ce vreau să spun!

• Și nu poți să mă ajuți?

• Cum?

• Să le scrii tu…

Nu mă așteptam la așa ceva, dar nici nu puteam să-l las. Mi-era milă de el. Am hotărât să devin Cyrano de Bergerac, să-i corectez mesajele pe care le scrisese deja și să mai adaug un pic de poezie și expresii picante, care să le inspire încredere și să facă din Jacques al nostru un personaj demn de interes pentru oamenii sofisticați din spatele anunțurilor matrimoniale „bărbat caut bărbat”.

• O să-ți scriu întâi un mesaj de răspuns la anunțuri și dacă primești răspunsuri o să-ți fac o scrisoare tip pentru nivelul doi… și vedem ce se întâmplă mai departe.

Și m-am pus pe lucru. În definitiv era ca un joc. Primul anunț suna cam așa: „Coucou! Am citit anunțul tău și aș dori să ne cunoaștem. Numele meu este Jaques, locuiesc în Toulon și m-ar interesa să ne întâlnim. Trebuie să mărturisesc că nu am experiență, dar îmi doresc mult să fiu inițiat. Poți fi mentorul meu? Aștept nerăbdător răspunsul tău!”

• Da eu nu sunt din Toulon.

• Și vrei să te descopere ăștia de pe aici?

• Crezi că o să meargă?

• Păi, sunt și eu curios! Dar dacă primești răspunsuri va trebui să te speli zilnic, să te tunzi, să-ți aranjezi puțin mutra și mai ales să-ți iei câteva haine ca lumea și un parfum bun.

• Asta e!

Mesajele se transmiteau printr-un sistem de căsuțe poștale cu anumite coduri de identificare pentru fiecare apelant. Nu exista încă o comunicare de tipul Internetului. Era numai începutul dezmățului sexual care avea să ia o amploare extraordinară în foarte scurt timp!

Două zile nu s-a întâmplat nimic. Jacques era neliniștit și, pe lângă el, eram și eu curios să văd ce impact va avea mesajul meu… în sfârșit, al lui Jacques scris de mine! Într-o marți dimineață, eram în atelier la GASPAR, Jacques a venit zâmbind la mine și mi-a arătat un mesaj primit. Avusesem succes!

• Atunci îți fac mesajul pentru nivelul doi! Ți-l trimit în pauză și tu îl trimiți mai departe.

Începusem să intru și eu în joc și mă bucuram de succesul lui Jacques, ca de propriul meu succes, și nu mă mai gândeam că era o relație homosexuală la care eu nu aș fi achiesat niciodată… dar mă bucuram de succesul mesajelor mele. „Mă bucur nespus că mi-ai răspuns și că ne-am putea întâlni. Mă întrebi ce mi-ar plăcea să facem împreună. Nu știu. Pentru mine totul este nou. Învață-mă! Te rog să-mi indici o posibilitate de comunicare directă. Dacă totul este OK, din partea ta, îți transmit numărul meu de telefon. Aștept nerăbdător, o aventură care să mă ducă spre un tărâm încă necunoscut mie!”

Răspunsul a venit a doua zi și spre seară. Jacques a vorbit cu „persoana” la telefon și au fixat o întâlnire pentru sâmbătă seara, în fața gării din Toulon. Era o primă victorie. Era din cale afară de bucuros, dar și emoționat în același timp. Mărturisesc că și eu, odată cu el. Mă prinsesem în joc.

Vineri a mai primit un mesaj, de la altă persoană, dar a hotărât să vadă întâi cum iese cu primul.

• Nu vreau să trădez așa de repede.

M-am chinuit să nu râd. L-aș fi jignit și probabil s-ar fi simțit rănit în amorul propriu.

Sâmbătă s-a dus și și-a cumpărat o pereche de blugi noi și o cămașă, chiloți cu dantelă și un parfum bun. Îi recomandasem un Cacharel bărbătesc, cu un miros piperat, care ațâța simțurile. A făcut baie și-a tăiat unghiile la picioare, s-a ras, deși nu prea avea barbă, s-a aranjat, parfumat și a plecat cuprins de emoțiile începutului. M-am simțit mamă, tată, soră, frate… Am privit din balcon cum se îndrepta, pe jos, spre gara de la Seyne.

Noaptea nu a venit acasă. Eram, cumva, bucuros pentru el că reușise să-și împlinească un vis și că nu se mai simțea refulat. Spre dimineață am adormit și când m-am trezit Jacques încă nu venise. A ajuns acasă imediat după prânz. L-am văzut, tot din balcon, venind dinspre gară. Părea abătut.

A intrat și și-a făcut o cafea.

• Ei? Cum a fost?

• Bine.

Își bea cafeaua încet și nu scotea niciun sunet.

• Nu-mi povestești nimic?

• M-am întâlnit cu tipul și am mers la o casă din Toulon. Acolo erau mai mulți. A fost un fel de… nu știu cum îi spune…

• Partuză.

• Așa ceva.

• Și ai făcut cu toți?

• Da.

• Ce ai făcut?

• Ce făceau și ei…

• Te-ai drogat?

• Nu. Costa 200 de franci.

• Și ei?

• Trăgeau pe nas…

Nu am mai insistat. Și-a terminat cafeaua și a rămas, ca de obicei, privind în gol!

• Eu speram să găsesc un partener să mă îndrăgostesc…

• Te cred!

S-a culcat și a dormit până a doua zi când trebuia să mergem la lucru.

Jacques a continuat să-și caute cu înverșunare un partener și dispărea, din când în când noaptea de acasă. Nu l-am mai întrebat nimic și nici el nu mi-a mai povestit. La un moment dat s-a apucat de sport și a luat un abonament la o sală de gimnastică.

După câțiva ani am aflat că adunase sume foarte mari la compania SFR și nu mai putea avea abonament telefonic. Cum nu a putut plăti și s-au adunat datorii mari, din cauza amenzilor, a fost dat în judecată. Pentru că nu și-a plătit datoriile la apartament, la telefonia mobilă și ratele la un televizor și un magnetoscop, a făcut, în cele din urmă, un an de pușcărie.

A murit în 2020 la primul val de Covid și, sunt convins, nefericit, singur și fără consolare.

Nefericire – cazul 5

„Așa cum o zi plină de evenimente aduce după sine un somn dulce, la fel o viață trăită din plin este încununată de o moarte ferice.” – Leonardo da Vinci

Era pe la începutul lui mai, 1998 și munceam de două luni în hangarul cel nou de la GASPARD. Nu mai aveam atât de mult spațiu de lucru, ca în șantierul naval, în schimb aveam birouri și WC-uri, dușuri și chiar o bucătărie.

După decesul mamei mele, veneam mai rar în Franța și numai dacă aveam ceva important de lucru, iar carnavalul de la Seyne și bănuții care veneau de la PartenAir pentru închiriatul păpușilor, mă ajutau să supraviețuiesc în România și să pot călători fără probleme.

Isabelle era o femeie frumoasă, blondă, înaltă și bine proporționată, fără însă să exceleze la capitolul sex-apel. Era inteligentă și avea o devoțiune extraordinară față de tot ceea ce făcea. Era angajată permanent la Asociația GASPARD, cu un salariu plătit pe jumătate de Ministerul Muncii, prin celebrul „CES – Contrat emploi solidarité”. Se ocupa mult de tinerii din Cartierele Berthe și Floreal, cei mai mulți adevărați sălbatici. Dar ea avea multă răbdare cu ei și nu se plângea niciodată. Îi plăcea să-și rezolve singură problemele.

Venea, uneori, la tâmplăria Șantierului Naval cu grupuri de tineri, de fiecare dată alții, să le arate atelierele carnavalului, să le explice cum se construiesc carele alegorice și personajele. De câte ori ajungea în atelierul meu rămânea uimită de ceea ce confecționam noi acolo.

• Radu, dacă ar trebui să lucrez și eu la atelier, la tine aș veni!

• Păi, hai!

• Nu pot. Trebuie să mă ocup de tineri. Sunt mama lor!

Karim avea 19 ani și era un arab subțirel, înalt, brunet și al naibii de frumușel. Se uita lung după Isabelle, ori de câte ori aceasta trecea prin atelier.

• Isabelle eu vreau să mă însor cu tine.

Isabelle începu să râdă.

• Imposibil Karim.

• Și de ce? Pentru că sunt arab?

• Nu Karim… e mult mai complicat. Și pe urmă eu am 33 de ani! Să rămânem numai la argumentul ăsta.

• Vârsta nu contează!

• Ce-ar zice tatăl tău, că vrei să te însori cu o femeie mult mai în vârstă decât tine și creștină pe deasupra!

• Fugim departe!

• Și din ce trăim?

• Allah o să aibă grijă de mine și Dumnezeu de tine.

• Credeam că tu o să ai grijă de mine?

Isabelle râdea de câte ori, sub o formă sau alta, Karim îi făcea astfel de propuneri. Și el o făcea mereu cu martori, de parcă ar fi vrut să pară o glumă făcută să amuze pe toată lumea.

După ce m-am despărțit de Emerald, am simțit nevoia să mă apropii de ea. Mi-ar fi plăcut să fim împreună. Mi-ar fi fost și mai ușor să îngrop trecutul… Dar n-am avut niciodată ocazia să vorbesc serios cu ea.

Într-o zi, Isabelle a venit la atelier cu un grup de copilași mai mici. Era miercuri, ziua lor liberă de la școală, și asociația le organiza diverse programe. Eu lucram la un vultur pe care-l făcusem cu câțiva ani înainte pentru unul dintre carele alegorice și care acum necesita ceva reparații. Alături de E.T., crocodil și dinozaur, fusese una dintre piesele care aduseseră cele mai mari venituri la bugetul GASPARD. Și parcă ar fi simțit ceva, sau lucrurile pluteau fatal în aer, Isabelle s-a apropiat de mine cu un zâmbet discret pe buze și cu inima deschisă:

• Radu, este o piesă minunată. De câte ori mă uit la vultur, parcă îmi vine să zbor!

• Mersi! De-asta l-am făcut cu aripile larg deschise, ca să simbolizeze zborul, libertatea.

Și a rămas pe loc, privind la mâinile mele care lipeau câteva pene din burete pictat cu latex care crăpaseră și se deprinseseră, din forma inițială, datorită căldurii soarelui. Pe masă era albumul meu. Îl adusesem cu mine pentru că era o perioadă când veneau mulți vizitatori și puteam să-mi fac reclamă. Izabela l-a răsfoit, arătându-le copiilor imaginile. Se făcuse o mică busculadă în jurul mesei. L-a închis și s-a întors către mine.

– E fascinant! Mi-ar plăcea să lucrez cu tine.

– Eu te-am invitat deja.

– Poate că într-o zi…

Brusc am prins curaj.

– Nu vrei să ieșim într-o zi să luăm masa împreună?

– Poate că da!

– Duminică?

– Duminică mi-am propus să merg la plajă. N-am reușit să ajung anul ăsta să văd marea, iar vremea se anunță bună.

– Dacă vrei, vin și eu cu tine.

– De ce nu? Vino să mă iei de la Mamouth. Cumpărăm ceva de mâncare și de băut și mergem la un loc pe care-l știu eu.

– La ce oră?

– La zece. Îți dau numărul meu, în caz că!

A scris numărul pe una din colile de hârtie de pa masa de lucru și a pus-o în album. Copiii priviseră cu atenție la discuția noastră și au început să chicotească.

• Haideți… mergem la Gaspard să ne luăm gustarea.

Din dosul vulturului a apărut Karim. M-a privit cu ochi de câine în faianță! Isabelle trebuie să fie a mea.

• Și dacă ea nu o să vrea?

• Prefer să o ucid decât să o văd cu altul.

Și a ieșit din atelier. L-am auzit ocolind clădirea și apoi pișându-se în spate. Eram puțin neliniștit!

Pe vremea aceea locuiam la Jacques Ribberot, foarte aproape de Supermarketul Mamouth. Mi-am băut cafeaua, am făcut un duș și la 9:30 i-am trimis un mesaj Isabellei: „Totul este în regulă? Ne vedem la 10?” Și am primit răspunsul peste câteva minute. „Da, da! La 10.”

Am luat mașina, cumpărasem de curând un Volvo 740 break, m-am deplasat până la Mamouth și m-am oprit în parcarea magazinului, nu departe de intrarea principală. M-am gândit să fac eu repede câteva cumpărături pentru picnicul de pe plajă. Am luat și o sticlă de vin… în caz că.

Au trecut numai câteva minute și am văzut-o pe Isabelle venind pe jos, și traversând pasarela din dreptul ieșirii spre autostrada 50, care ducea de la Marsilia la Toulon. Avansa vioi, cu pași mari, aproape masculină în mișcări. Nu purta niciodată tocuri și avea, mai degrabă, o aparență sportivă. Îmi dădeam seama că-mi plăcea mult… că aveam toate șansele să mă îndrăgostesc de ea. Purta o rochie albă de in, transparentă. S-a apropiat de mine și ne-am făcut „la bise” numai de două ori.

• O să fie o zi splendidă!

• Și nu merităm?

• O, da! Mergem să luăm câte ceva?

• Am luat eu…

• Ce grijuliu!

Am pus sacul ei de plajă în spate, ne-am urcat în mașină și am pornit către oraș.

• O să te conduc la o plajă pe care o știe foarte puțină lume. Are mult farmec, o să vezi!

• Mă las în mâinile tale!

M-a condus, pe șoseaua de pe malul mării, am trecut de cartierul exclusivist Les Sablettes, cu plaje minunate și am ajuns într-o zonă de case și vile de lux, apoi într-o zonă împădurită, pe un drum întortocheat care s-a terminat în capul unei pante, de unde se vedea o mică plajă, neamenajată, cu un ponton dezafectat din ciment spart, cu bucăți mari, dezgolite, de fier beton ruginit. Câteva bărci avariate, una dintre ele pe jumătate îngropată în nisip, întregeau peisajul.

• Ăsta este refugiul meu!

• Fugi de karim?

A început să râdă!

• Karim e un copil!

• Atunci de cine?

• De civilizație…

Într-adevăr locul avea farmec dar și ceva sinistru, înfricoșător. Marea era însă liniștită, de un verde azuriu absolut încântător. Mare de ulei, cum spun pescarii.

Sunt foarte multe plaje sălbatice între Sablettes și Six Four les Plages. Coasta este foarte accidentată și o porțiune mare de pădure pe creste.

• Câteva plaje nume: Plage du Boeuf, Plage du Jonquet, Saint-Selon a nudiștilor, Plage Montpasset, Plage de la Verne, iar multe nu au niciun nume. Cel puțin nu cunoscut.

• Și asta?

• Asta se numește Plaja Isabellei.

Am coborât pe un povârniș până la nivelul mării și am lăsat sacoșele în nisip chiar lângă pontonul spart, care înainta în mare și părea o trambulină excelentă pentru sărit în apă.

• Ne așezăm pe dig?

• Sigur!

A scos din sacul ei un prosop mare și l-a întins pe pontonul de beton. Apoi și-a scos rochia de in și a rămas în costum de baie, nu foarte sumar. Era foarte puțin bronzată, semn că nu ajunsese de multe ori aici, în ultimul timp. Atunci am observat că avea pe spate, urmele unor răni mai vechi, ca niște tăieturi vindecate în timp, acum ușor rozalii. S-a uitat spre mine:

• Înoți bine?

• Așa și așa…

• Atunci n-o să te poți ține după mine!

A zâmbit, mi-a făcut cu ochiul și a sărit de pe ponton, cu capul în jos ca un sportiv de performanță. Apoi, a pornit în craul, cu viteză spre larg. S-a îndepărtat destul de mult, s-a răsucit ca să înoate pe spate și la un moment dat a dispărut din mira mea.

M-am gândit că știe ea ce face și am aranjat lucrurile în jurul prosopului. Cumpărasem farfurii și pahare de unică folosință, șervețele și un mic tirbușon.

M-am dus în capul pontonului și am scrutat zarea ceva timp, fără să văd nimic. Reușise să mă și îngrijoreze. La un moment dat, i-am văzut capul blond săltând peste micile valuri. Se întorcea în bras și, din când în când, ridica fața din apă, pentru o fracțiune de secundă, ca să respire. Dumnezeule, ce muiere!

Am sărit și eu în apă și am înotat câțiva metri. Apa era destul de rece. Am ieșit amândoi pe nisip și ea respira adânc și repede, ca după un mare efort.

• E atât de plăcut acolo în larg…

• Cred!

O vreme am stat pe prosop la soare și nu am scos o vorbă. Cred că mă intimidase puțin cu demonstrația ei de înot. O făcuse voit? S-a întors cu fața în sus și și-a tras un prosop peste frunte.

• Bănuiesc că vrei să-mi spui ceva, dacă m-ai invitat la masă.

• Mi-ar plăcea să fim împreună!

• Ce direct!

• Sunt berbec!

• Asta explică multe.

• Atunci?

• Și mie mi-ar plăcea! Dar…

• Dar?

• Dar trebuie să știi ceva.

Și a făcut o pauză, după care s-a întors către mine și m-a privit drept în ochi:

• Eu nu știu cine sunt.

• Adică?

S-a lăsat înapoi pe spate și a început să-mi vorbească foarte calm:

• Am fugit dintr-un AREAT când aveam 15 ani.

• Areat?

• Association régionale d’études et d’action auprès des Tsiganes.

• Ești țigancă?

• Nu știu.

• Dar ești blondă!!!

• O, Doamne, Radu! Jumătate din țigani sunt blonzi! Pe ce lume trăiești?

A închis ochii și a respirat de câteva ori adânc.

• Uneori visez o casă, cu camere mari, în care sunt înconjurată de oameni frumoși, de veselie și muzică. Cineva cântă la un pian… Mai târziu am recunoscut, parcă, o piesă a lui Beethoven… „Fur Elise”! Apoi mă văd, împreună cu mulți, în fața unui televizor și eu stau pe genunchii unei femei și văd cum sunt ridicată în brațe și îndreptată cu fața spre ecranul alb negru, iar un om pășește pe lună. Mi-am spus mereu că nu se poate să am în memorie acel moment! În 68 aveam numai 3 ani… Poate că toate aceste imagini nu erau decât plăsmuiri ale dorinței mele de a fi altceva… altcineva, din altă lume. Apoi am văzut în jurul meu numai oameni cu mustăți, mașini mari, caravane, rulote și piețe unde se vindeau tot felul de lucruri. „Ai mei” se mutau din AREAT în AREAT, tot la două luni, ca să nu-și piardă calitatea de nomazi și astfel să nu plătească impozite și taxe. Vindeau pânzeturi pe care le cumpărau pe nimic de la tot felul de magazine în faliment sau de la fabrici din Italia… Pe urmă în AREAT-uri erau centre culturale și mie-mi plăcea să citesc, să învăț lucruri… nu eram ca ceilalți de vârsta mea. La 12 ani m-au promis unui copil de 13 ani care trăia într-o caravană mare, cu părțile de metal aurite. Ne întâlneam, foarte rar și întâmplător, prin câte un AREAT și ai mei cu ai lui făceau planuri de nuntă pentru când împlineam 15 ani…, iar eu citeam „Aventurile lui Huckleberry Finn”, singură în biblioteca centrului cultural. Și înainte de a împlini vârsta măritișului… am fugit!

S-a întors iar către mine și m-a întrebat direct, cu o figură dârză:

• Ce zici? Te-ai însura cu mine?

• N-ar trebui mai înainte să ne cunoaștem? Și mai e și Karim…

• Ți-e frică de el!

• Să zicem…

• Mie nu!

S-a întors cu fața în jos și și-a tras prosopul peste părul blond.

• Mi-a spus că vrea să facem un copil!

• Serios?

• E modul lui de a-mi propune să mă culc cu el. Își imaginează că, la vârsta mea, ar trebui să fiu înnebunită că încă nu am un copil și el m-ar putea face fericită.

• Și ce i-ai răspuns?

• Că eu am toți copii de la Gaspard.

A început să râdă și s-a ridicat în șezut.

• Imaginează-ți ce ar ieși… tuciuriu, jumate arab jumate țigan, sărac, cu un tată prea tânăr și o mamă prea bătrână! Mi-e foame…

Ne-am pus să mâncăm cele câteva sanvișuri și salata pe care le luasem de la Mamouth și am deschis sticla de vin.

• Tu ce ești?

• Adică?

• Creștin, musulman, budist, evreu… crezi în Dumnezeu?

• Sunt botezat ortodox dar am un bunic evreu și am trăit șase ani în Israel.

• Oh, la, la!

• Și nu pot să mă însor pentru că am o nevastă în Israel…

• Dar ai făcut un copil cu Emerald.

• Ea l-a vrut! Adică… și eu… după…

Isabelle a rămas cu gura căscată, plină cu o bucată mare din sanviș, M-a privit un moment, care mi s-a părut o eternitate și apoi a mestecat liniștit bucătura din gură.

• Și eu vreau un copil… Îmi faci și mie unul?

A văzut că nu spun nimic și a continuat să mănânce încet, fără să mă privească. de parcă ar fi spus ceva neînsemnat.

• Mi-e sete.

Am băut din vinul roze și ne-am alungit la soare. Era o temperatură extrem de plăcută și soarele nu ardea deloc. Nu știu de ce nu am continuat discuția. Regret și acum. Am făcut de câteva ori baie, am băut tot vinul și o sticlă de apă minerală, iar pe la ora 17 au apărut câțiva nori răzleți dinspre larg care, până la urmă, au acoperit soarele.

A urmat o săptămână de lucru intens. Ne apropiam de ziua carnavalului și ca întotdeauna toate lucrurile se făceau în ultima clipă. Sâmbătă i-am trimis un mesaj: „Mai mergi mâine la plajă?” Nu mi-a răspuns nici sâmbătă și nici duminică. Într-un exces de zel m-am dus la plaja aceea pe care am găsit-o într-un final, după ce m-am pierdut de câteva ori pe drumurile înguste.

Nu era acolo! Am profitat și am făcut o baie și am stat câteva ore la soare.

Luni dimineață Isabelle nu a venit la lucru. Toată lumea s-a mirat. Nu lipsise niciodată. Nu a venit nici marți. Miercuri dimineață, un grup de copii stăteau în sala de ședințe și Miriam secretara mai țipa la ei, din când în când, să se liniștească. Aveau program cu Isabelle și nimeni nu știa ce să organizeze pentru ei. Până la urmă i-a dus Jo congolezul la film cu microbuzul.

Joi a apărut corpul Isabellei la Toulon, în rada portului. Era umflată și îmbrăcată în rochia albă din in pe sub care nu avea nimic… Au recunoscut-o la morgă cei de la Gaspard pentru că nimeni nu-i știa rudele apropiate.

Vineri, am dat buzna în biroul lui Roland. Cred că eram foarte răvășit, pentru că mi-a oferit un pahar de coniac.

• Roland, mă simt vinovat!

• Cu ce?

• Puteam să o salvez pe Isabelle?

• Nimeni nu putea!

• M-a întrebat dacă eu m-aș însura cu ea. Puteam să-i spun da și poate că acum ar fi trăit!

• Ce știi tu despre ea?

• Tot!

• Ce anume?

• Știu că vine dintr-o familie de țigani și a fugit din AREAT…

Roland a oftat adânc și mi-a mai turnat coniac în pahar.

• Nu a fugit, Radu. Au izgonit-o țiganii! Isabelle era lesbiană și ei nu acceptă asta. Eu o cunosc de mult și am ajutat-o cum am putut… Vrei și alte amănunte?

• Nu!

Am dat coniacul pe gât și am fugit din birou.

Nu mai înțelegeam nimic. Lucrurile se petrecuseră ca într-un scenariu prost… Tot ce crezusem a fi adevăr, sinceritate, relație onestă și pură, se prăbușea într-o prăpastie de minciuni și intenții rele. Auzisem de cazuri în care cupluri de lesbiene au apelat la masculi ca să le facă un copil. Alegeau bărbați care să nu le creeze probleme… Fusesem oare ales, sau eram numai primul sau al doilea de pe o listă?

Karim nu a mai apărut niciodată la Gaspard. Oricum era numai benevol și nimeni nu i-a dus dorul. Nici prin cartier nu l-a mai văzut nimeni. Jacque spunea că plecase la Lyon.

La autopsie s-a descoperit că Isabelle era însărcinată în luna a doua. Oare câte mistere au pierit odată cu ea, în fundul mării?

Nefericire – cazul 6

„Am comis cel mai grav dintre păcatele pe care le poate comite un om: n-am fost fericit.” – Jorge Luis Borges

Într-o zi, Armand m-a invitat să-i vizitez casa și să mâncăm ceva le el. M-a luat cu Harley-ul său, cu tot felul de zorzoane și brizbizuri din piele, atârnate de ghidon și de portbagaj. Am mers, mai întâi, la Mamouth să luăm ceva de mâncare. A cumpărat el două cutii de brânză, o sticlă de vin roșu și o baghetă.

Locuia într-o casă veche joasă, din lemn și piatră, construită pe un teren viran, unde se mai afla și un hangar imens din tablă. Curtea era înconjurată de un gard de sârmă ghimpată, și aveai impresia că intri într-o zonă industrială, sau de pericol iminent, sau, mai înfricoșător, într-un lagăr din GULAG.” Am pătruns în casa lui, formată dintr-o cameră mare cu mici alveole care desemnau bucătăria, baia, un loc unde se afla patul, toate fără uși despărțitoare, astfel încât, practic nu exista niciun fel de intimitate. Nu cred că fusese gândită ca o casă de locuit propriu-zis ci mai degrabă ca o anexă agricolă sau o magazie…

• Te miri de geografia locului?

• Recunosc că nu e o locuință obișnuită.

• Pe vremuri, în locul ăsta a funcționat un gater. Înainte de a se face construcții metalice, aici se aduceau buștenii și erau transformați în grinzi și cherestea.

• Și în hangarul de tablă?

• A! Asta e o construcție nouă.

• Și ce este înăuntru?

• Un joc.

• Un joc?

• Da… Un joc de televiziune.

M-am arătat foarte nedumerit.

• O să-ți arăt.

A cotrobăit prin sertare și a găsit un rând de chei și ne-am îndreptat spre hangar. A deschis ușa mare metalică și am pătruns într-o zonă care semăna cu un decor din filmele lui Fellini. O mulțime de construcții din lemn și mucava, cu ornamente masive și colorate, rastele cu obiecte bizare, supradimensionate, lucruri aranjate în grămezi, sau aruncate alandala, costume și obiecte de recuzită diverse… O parte dintre ele erau atârnate cu funii sau lanțuri de grinzile care susțineau plafonul. Erau împărțite pe culori, albastre de o parte, altele galbene, verzi și roșii.

• La voi nu sunt jocuri la TV?

• Nu. Nici în Israel nu țin minte să fi văzut. În fine, nu de amploarea asta.

• E un joc care s-a filmat aici, în Sud. Au făcut un pilot dar și-au dat seama că o parte din mecanisme nu funcționează. De cinci ani le-au încuiat aici și așteaptă un buget ca să le refacă. Între timp, se pișă șobolanii pe ele.

• Dar aici sunt sute de mii de franci!

• Și mai mult! Milioane, la cum se fac preturile în lumea lor…

• Și cum se numește jocul?

• Habar n-am. Ceva cu fericire, în orice caz. Un joc unde unii caută fericirea, unde ghinionul unei persoane aduce fericire alteia, cu siguranță. Ce altceva ar putea să fie. Nu m-am uitat niciodată la nenorociri din astea…

• Și pentru ce rețea era?

• Crede-mă că nu știu. O casă de producție de la Toulon îmi dă 1.000 de franci pe lună ca să le păzesc jocul.

• Deci tu nu ești în șomaj de lungă durată.

Nu mi-a răspuns. Am înțeles că nu era plătit oficial.

• Un prieten de-al meu mi-a oferit asta. Îmi vine lunar cecul prin poștă, îl duc la bancă și mă fac că plouă.

M-am plimbat prin hangar și m-am minunat de ce construcții vedeam. Pe o arcadă mare din bare metalice, placate cu lemn, pe care erau lipite litere de butaforie, scria într-adevăr „BONHEUR” – FERICIRE. Mai erau și alte cuvinte de diferite culori: TUNELUL, LEU, CAPRICORN… SATURN… Am înțeles că era ceva legat de zodii și planete.

• Stau toate nefolosite de cinci ani. Falimentul unei emisiuni concurs despre fericire, pe care destinul o plasase într-o zodie nefastă!

Întorși în casă mi-a arătat pe perete o poză  înrămată, decupată dintr-o revistă, cu un grup de tineri fluturând un steag, cățărați pe o statuie. Pe imagine scria Mai 68 și câteva texte mai mici. Și-a pus degetul pe unul dintre tinerii din imagine:

• Uite ăsta sunt eu!

• Erai student?

• Eu, student? Nu mi-a plăcut niciodată să învăț toate prostiile de la școală. Eu citesc!

Și într-adevăr camera era plină de rafturi cu tot felul de cărți.

În fața casei, sub un umbrar, avea o masă din fier forjat cu un blat ornat cu pietricele colorate, în stil provensal, și câteva scaune cam ruginite. A întins două șervete din pânză de in, tot cu model provensal; apoi a pus tacâmuri, câte o cutie de brânză, o jumătate de baghetă și câte un pahar pentru vin, pe fiecare șervet. A adus trei sfeșnice cu câte o lumânare, le-a aprins și a turnat vin în cele două pahare.

• E o tradiție, un ritual?

• Nu chiar.

Am studiat cutia de brânză și am văzut că scrie „Boursain” pe capacul cutiei. Nu mai mâncasem, până atunci, brânză din aceea și eram chiar foarte curios. Am desfăcut pachetul și am pus bucăți de brânză în interiorul jumătății de baghetă pe care o tăiasem în lung, numai pe o parte, ca să pot face un sanviș mare. Brânza era extrem de gustoasă, destul de onctuoasă și amestecată cu ierburi fine. Armand făcuse și el același lucru și am mestecat amândoi în tăcere.

Am băut din vinul de Bordeaux demisec. Mergea impecabil cu brânza.

• Noi francezii avem un slogan: „Du pain, du vin, du Boursin” sta însemnă că nu ne trebuie foarte mult, sau cine știe ce calcul edonic, pentru aflarea formulei fericirii, ci ne mulțumim cu puțin ca să fim bucuroși… Dar să fie de calitate, autentic și curat.

Apăsase pe „noi francezii” și înțelegeam că eu nu făceam parte din acea categorie, în acel moment și în acele circumstanțe.

• Înțeleg…

• Vezi, orice ai face tu, oricât te-ai strădui… nu vei fi niciodată de aici, pentru că înțelesul multor lucruri îți va fi străin.

Armand încercase de foarte multe ori să mă rănească și umilească, cu tot felul de remarci, râzând de mine, sau să mă  să mă ironizeze cu cinism, încercând să mă facă să mă simt metec, dar nu reușise niciodată să mă destabilizeze. Acum, însă, îmi venea să plâng. Luasem un pumn în plex. Toată înscenarea, tot decorul, pledau pentru înfrângerea mea. Armand intuise bine că, fiind un om de teatru, o „mise en scene”, o regie susținută de imagini și obiecte, aveau să amplifice efectul cuvintelor sale și să mă lovească în plin. M-am stăpânit să nu dau semne de slăbiciune și am zâmbit amuzat, dar eul meu umbrit urla pe dinăuntru.

Aș fi putut să-i dau multiple exemple de străini cu care se mândrește Franța acum, chiar români: precum Brâncuși, sau Ionesco, sau Cioran… dar mi-am dat seama că mi-aș fi pierdut timpul aiurea cu un tip inteligent dar de loc înțelept, care se mândrea cu faptul că s-a suit pe o statuie.

• Hai să plecăm. În zece minute sună trompeta regimentului!