Cînd e vorba de un autor (termen generic) căruia i-ai citit toate (crezi) cărțile și, de asemenea, ai scris despre ele, probabil că tentația ar fi să cauți repede ce ai scris, să recitești, să vezi ce se potrivește, să (încerci să) reciclezi, atunci cînd discuți despre una nouă*.

Ea, tentația, a existat; i-am rezistat – sau a învins, din start, comoditatea. Ori ideea surprizei. Așadar, la prima aproximație: 87 (optzeci și șapte) de pagini de texte, dintre care șase au și titluri; niciun cuprins, ceea ce poate induce ideea unui amplu poem din fragmente, a cărui unitate trebuie găsită sau născocită; prezența, ca și accidentală, a rimei, deci nu convenție literară asumată, nu constrîngere care să pună în evidență disciplina / virtuozitatea, nu podoabă stilistică, cel mult o subliniere, o accentuare a limbajului prin apăsarea pe pedala funcției sale poetice.

Epigrafe. Care, se presupune, ar trebui să dirijeze lectura:“I’m at home in no-man’s-land. / In this matter, I have no theories, / no lasting preferences, not even many opinions” (Ursula K. Le Guin) și “I don’’ know what I think until I read what I say” (Flannery O’Connor).

Din prima pagină, realitatea (fizică) funcționînd în sensuri contrare, urmată de percepție și de ceea ce dirijează această percepție, mintea. În termeni chinezi, taiji (太极). O poveste (pre)scurt(at)ă a relației cu realul. Una care, de fapt, nu poate fi tradusă în cuvinte: „ochi fixați pe cascadă până simt că o iau și eu în jos, / stâncile din jur par să gliseze în sus; / aștept neuronii responsabili de mișcări opuse / ajung să se inhibe reciproc // abia acum lumea devine stabilă / dar mintea nu-mi poate sta în loc // privesc peisajul până nu-l mai percep deloc // stimulii care mă atrag-distrag / își pierd informația inițială: / creierul se obișnuiește, nu mai vede / deși totul e acolo pentru alți și alți ochi // mă gândesc la oamenii și obiectele din viață prăbușite în obișnuință, cimitirul ăsta perceptiv / extins dincolo de voință // lucrurile simple și oamenii de bază / încetează să existe deși sunt lângă noi zi de zi / își pierd din relevanță // iată mă intactă în oarbă siguranță // schimbă unghiul, nu peisajul, / efortul contraintuitiv contează // informația importantă vine de la lucruri și oameni în mișcare / creierul e primul avid de o schimbare // ieși cât poți de des în areal / vânează informație senzorială în timp real”.

Nu am citat poemul în întregime, el continuă și pe pagina următoare, dar deja încep să se vadă niște linii de forță: stagnarea, asociată zonei de confort. Și una din tensiunile cărții, și ale autoarei, în general, „jocul dintre familiar și contradicție”.

Apoi, în următorul poem, cotidianul. Greu de spus dacă e înregistrare, pur și simplu, ori una filtrată / comentată – rima sună, de astă dată, ca un comentariu hip hop, cinic-băiețesc: „ În parc pe o bancă din fața mea / o fată și un băiat vorbesc imuni la timp căldură / așa cum trebuie să fie tinerețea, / contra-uzură // nu am cum să aud ce-și șoptesc / micro gesturile trădează ce va urma: / au împărtășania netrucată / dinainte de a se cupla”. Plus asumarea stării / condiției: „n-am puterea să ies din tablou / dar ritmul din căști și mă va salva din nou / mobilizare cadență suplețe în pași, / să nu trebuiască să vină cineva / să întrebe «ce ai?» / iar eu să resping cu ingratul «mă lași?»”

Imaginea ultimă e cea a unei lumi aliena(n)te, incoerente, mozaicate, focalizate și defocalizate, caleidoscopice, și lista rămîne deschisă. Supusă unui proces de continuă auto-scrutare, auto-caracterizare, auto-(re)definire, (auto-)ironie: „autodepășirea, cheia marilor succese”; „n-o să-ți povestești întreaga viață / deși ai renunța la filtre, stratageme de comunicare / când intuiția îți spune că meriți o încercare”. Cu, în continuare, ca ingredient, ironie necruțătoare, nici cu sine, nici cu restul lumii: „scormonesc, nu cerșesc / mă luminez pe măsură ce mă mobilizez / pipăi și cântăresc ce mi-e la îndemână / cum face cumpărătorul român / sărac și indecis / nemulțumit de preț”.

Cu inevitabila umbră a abandonului, a resemnării „dar zici un nu mersi!, introduci / alimente potrivite puterii tale de cumpărare, / materii prime din care poți face minuni culinare / Dacă vrei să-ți dai restart, // dar nu acum, în plin sezon de hibernare / sub plapumă cu cele mai bune intenții cu cele mai bune haine, / lași totul să se-întâmple aștepți o provocare”.

Alături de, poate mult înainte față de auto-, e post-. Post-dezastru, sau pur și simplu, post-prezență, ori, pur și simplu, post-intervenție umană; atitudinea constantă e auto-investigarea, din cît mai multe perspective posibile, cu o retractilitate prezentă de la începutul începuturilor, dar dusă aici pînă la o extremă (provizorie?): „simțurile și-au perfecționat mecanismele de amortizare / sunetul a coborât la șoaptă, mersul, la pășitul tiptil / cu mâinile retrase în buzunare / și teama de suprainterpretare”. Sau: „fără tine, lucrurile par mai simple / lumea un pic mai bună, mai clară”. O retractilitate dorită, simțită ca imperfectă, din cauza prea marii implicări intelectuale, care, la rîndul ei devine una conștientizată, asumată: „dacă aș putea să mă las să cresc / odată cu iarba fără să gândesc // să nu mai duc pe nimeni cu vorba / să nu mai emit semnale, piste false / să las doar un spațiu de manevră / pentru orice eventualitate”.

Rezultă în cele din urmă o listă, bifată pe puncte, cu ceea ce trebuie și ceea ce nu e voie, cu ceea ce ai făcut bine și cu ceea ce nu: „ștergi urmele de pe parchet, colacul de toaletă, chiuveta / nu ți se va reproșa nimic ești musafirul perfect invizibil / pe care uiți imediat cum îl cheamă”.

De pe la mijlocul cărții devine vizibilă o presimțită-sugerată-evitată urmă a unei traume, cu asimetria care o caracterizează, cu sentimentul de nedreptate care o însoțește: „vorbesc despre tine fără să te descriu / ceva imposibil mai deunăzi când atașam ochilor râsului gesturilor tale / un calificativ // Te păstrez în senzații, flash-uri de memorie rupte de limbaj / și mi-e frică mai mult ca oricând că tu / ai găsit deja cuvintele clare / care să mă așeze în liniște și uitare”, cu fireștile încercări de resetare, de supraviețuire post-, cu respingerea alternativelor inacceptabile: „când ți se spune «ești frumoasă», «ai ceva aparte», / tu să răspunzi «mulțumesc» dar nu va fi de ajuns, / va trebui să te simți flatată de orice compliment / urmat de «pot să ejaculez pe tine?»”; concluzia e banală și tocmai de aceea mai pregnantă: „toți intrăm Premium în viața cuiva / și ieșim secondhand / lichidare de stoc emoțional”.

Viața continuă cum vrea ea, cu mici întîmplări, cu incidente de moment care pot da iluzia unei continuări ‘normele’: „cineva m-a întrebat / dacă știu o scriitoare română funny // nu știam dacă în scris sau pe viu / am zis nu cred, nu știu // mi s-a părut ciudat / să nu îmi vină în minte nimeni mai light // Raluca Nagy mi-a zis c-ar fi fost la fel de dark / dacă n-ar fi plecat din țară”.

Adică, din nou, resemnare. Acceptare, oricît ar fi de inacceptabil: „visăm și, în sfârșit, începem să ne temem de / megalomanele dorințe, / de cât de puțin ni le mai putem permite”; „până dispare efectul «în derivă» / pe mare dar nu și-n propria viață”; „lumea e așa cum tre’ să fie / fără perspectivă fără teorie”.

Poemul final, Work in Progress, o rescriere / recontextualizare a lui Lady Lazarus, devine, astfel, emblematic.