De când mama a murit, am început să mă rog din nou.

Am încetat să mă rog și să cred în orice cam de pe la vârsta de șase ani. Încă de atunci îmi dădusem seama că nu există nimic mai departe de ce pot vedea cu ochii. Din durere mă rugam, din durere m-am oprit. Lumea asta mi-a luat atunci ceva atât de prețios pentru mine și nu a vrut să îmi ofere nimic în schimb.

Acum, am ajuns la vârsta de treizeci și trei de ani și mama a plecat definitiv. Am îngropat-o, am plâns și mi-am simțit sufletul pierdut într-o gaură fără fund. Am zăcut câteva zile, m-am gândit ce să fac mai departe. Din gând în gând, am ajuns să vorbesc cu cineva. Mai bine spus „ceva”. Nu era vocea mea interioară, sunt sigur, pentru că nu semăna cu ea și nu urla la mine după cum ne era rutina.

Am început să fac asta zilnic. În primele zile, o singură dată. După câteva zile, de două ori. De acum o săptămână, de trei ori pe zi. Când mă trezesc, când iau pauză de la lucru și înainte să adorm. Adorm târziu, foarte târziu, aproape de ora patru dimineața.

Nu e o rușine să te rogi și sigur nu e ieșit din comun. Există, totuși, ceva ieșit din comun în ecuația asta. Vocea aia. Vocea aia a devenit vizibilă.

De când am început să mă rog de trei ori pe zi, am început să văd. Când mă trezesc, ceva mă privește de după colțul ușii. Prima oară am zis că da, îmi joacă mintea feste, doar abia a murit mama și nu mă simt bine. Cât să cred că îmi joacă mintea feste dacă o văd și în pauza de la lucru? Nici măcar nu e în birou, e afară pe vreun bloc sau în mijlocul străzii. Ceva negru, înalt, să zic de cam doi metri. Stă și se uită la mine cât mă rog în gând. Odată ce mă opresc, clipesc și dispare.

Ciudat. Și mai ciudat e înainte să adorm. Pentru că atunci e lângă mine, în pat, stă pe vine în mijlocul camerei. Am spus că se uită la mine — pot spune că se uită la mine dacă nu are ochi? Două biluțe extrem de mici îi zac în locul lor. Ăia să fie ochi? Nu știu ce să zic. Dacă ar fi să compar chestiunea cu ceva, ar fi cu Gollum, dar vag.

Cine citește coala asta A4 scrijelită de mână ar putea spune că sunt nebun. Poate că sunt. Dar să știți un lucru — nu doresc nimănui să îi vadă interiorul gurii. Ori orbești, ori te înspăimântă colții subțiri și ascuțiți care apar când lumina începe să dispară. Adică atunci când închide gura. Și face asta rar. Și doar înainte să adorm.

Mă ocup de coala asta pentru că nu pot să adorm, iar trapezul mă doare teribil de tare. Vreau să rămână scris că regret că nu m-am rugat mai devreme. Pentru că am fost și sunt un păcătos. Am ajuns să mă rog doar când am dat de greu și am dat cu piciorul atunci când mi-a fost bine.

El e foarte iubitor. Pe cât de iubitor, pe atât de răzbunător și pregătit să Își ofere judecata. Îmi pare rău dacă o să fie sânge pe foaie, dar Și-a mutat gura deasupra mâinilor mele și mai curg stropi. Mă ajută cu scrisul, îmi luminează coala ca să pot vedea. Simt o atingere caldă pe brațul cu care țin pixul.

Iartă-mă și ajută-mă, căci sunt un păcătos și păcatul meu m-a adus la Tine. Iartă-mă că Te-am ignorat atâția ani și Îți promit că cineva va vedea asta.

Acum trebuie să Mă iei și voi pleca.

E atât de plăcut. Vârful capului meu e atât de cald.

Atât de luminat.