Fumul mort, aducător de viață

La sfârșitul anului 2025, am primit o ofertă să mă ocup de noua colecție a editurii timișorene Datagroup. Am botezat-o „Balkan Express”. Ideea era mai veche, dar a prins contur atunci când am început să traduc una din cărțile lui Nebojša Jevrić, printre cele mai tulburătoare din câte am citit vreodată. 

Faptul că am găsit disponibilitate la o editură să publice asemenea mărturii despre viață, moarte, orori ale războiului, personaje stranii, boemi subterani, oameni decăzuți și temerari, eroi ai cauzelor aparent pierdute, îngeri și demoni – mi-a redat încrederea în capacitatea literaturii hard-core, neinfestate de trenduri și brizbrizuri comerciale, de a transcende atât granițele lingvistice, cât și cele politico-geografice. 

Cartea „Fumul mort” e o cronică a groazei și tandreții, a bestialității și iertării, a nimicniciei și salvării. Jevrić scrie despre evenimente pe care le-a trăit personal în calitate de corespondent de război, proza oferită cititorilor fiind o experiență de prima mână. Dimensiunea lui dostoievskiană se îmbină magistral cu stilul concis, lapidar, frust. 

„Cele mai tulburătoare pagini sunt cele dedicate victimelor: combatanți cu „eroismul” în sânge; indivizi fără scrupule sau criminali ce ajung la rândul lor victime aceleiași logici brutale; însă cele mai multe aparțin unei galerii a fragilității: copii, femei sau civili fără nicio legătură cu dorința de afirmare sub sceptrul zeului Marte”, a spus despre „Fumul mort” profesorul de istorie și redactor al revistei Historia, Florin Cristescu.

Pentru publicul românesc este o lectură care ajută la înțelegerea lucidă a regiunii în care trăim.

Goran Mrakić

Nebojša Jevrić (Bijelo Polje, 17 mai 1959) este un scriitor, jurnalist și fost corespondent de război din fosta Iugoslavie. A scris pentru revistele și ziarele Duga, NIN, Politika, Jedinstvo, Stvaranje și Književna reč. Până în prezent a publicat 14 cărți. Trăiește și lucrează la Belgrad.

S-a născut în 1959 în Muntenegru. Tatăl său, Danilo, a fost profesor de limba rusă, iar mama, Dragica, învățătoare. S-a înscris la Facultatea de Filosofie a Universității din Belgrad, dar a abandonat studiile în al treilea an. Mentorul său literar a fost romancierul Miodrag Bulatović. A fost un apropiat al scriitorilor și boemilor Brana Petrović, Ambro Marošević, Jaša Grobarov și Aca Sekulić. Este căsătorit și are o fiică. Ziarista Mirjana Bobić Mojsilović l-a numit pe Jevrić
„un Hemingway al sârbilor”.

Bojana stinse lumina, dar nu închise ușa.

Obosit din cauza înotului, am adormit devreme.

Pe la miezul nopții dădu buzna în cameră, aprinse lumina și sări în pat: „Un arici! Un arici ne-a intrat în cameră!”

Ariciul trecu pe lângă pat și o tuli sub dulap. Vechii romani îi țineau pe post de animale domestice sau de companie. Se obișnuiesc repede cu oamenii. Unde trăiesc ei, nu există goange sau șerpi. Se hrănesc cu mâncare de pisici, fructe sau bucățele de slănină direct din mână.

E păcat să omori un arici.

În capătul satului nostru trăia unul Grigorije care îi mânca.

Țăranii evitau maghernița în care trăia de unul singur.

„Te rog ridică-te și scoate-l afară!”

„Nici gând! E oaspetele nostru în seara asta.”

A luat pătura și perna și s-a mutat în altă cameră.

Tai niște mere, le pun în farfurie și o împing sub dulap.

Dimineața (ne trezim devreme să mergem să facem baie) nu mai era nici urmă de măr sau arici.

Pentru orice eventualitate, seara am lăsat ușa deschisă; și-un măr tăiat în bucăți sub dulap. Poate trece iarăși războinicul nocturn.

Ariciule, pogoniciule, vechiul meu prieten!

S-a întâmplat în urmă cu mulți ani.

Se zice că un scriitor caută toată viața leacuri pentru rănile din copilărie.

Își zgândăre bubele pentru a nu se vindeca.

Ne întorceam din pădure, noi trei băieți.

La un moment dat, am zărit un arici.

Mi-am dat jos geaca, l-am învelit în ea și l-am luat cu mine. Mă bucuram de noul meu prieten.

Ne-am așezat pe o pajiște lângă linia ferată.

Am întins geaca pe pământ.

Ariciul miji de sub geacă și ne privi cu curiozitate.

Prietenii mei luară de jos niște pietre. Începură să le azvârle spre el. Căutau pietre tot mai mari.

Micuțul corp sângera.

Într-un final l-au omorât.

Stăteam de-o parte, plângând.

Împărații muștelor râdeau.

„De ce plângi, pizdo?”

„Nu plâng”, am răspuns, înghițindu-mi lacrimile.

Era prima oară când făceam cunoștință cu răul.

Răul acela adânc, veritabil, ce vine direct din inima omului. Ei erau băieți bine educați, din familii respectabile.

De multe ori, pribegind prin viață, am văzut răul. Din Slavonia în Lika, de la Sarajevo la Peć. Aveam treizeci de ani când a început războiul, patruzeci am împlinit în mai 1999, în Kosovo.

Am fotografiat capete tăiate, ochi scoși, inimi smulse din corp.

Am văzut salahori liniștiți cum se îmbracă în blană de lup.

Hălăduind pe cărări ale răului în căutarea poveștii, l-am cunoscut pe Necuratul în persoană. Îmi râdea în față. Și astăzi îl aud când închid ochii. Râsetele prietenilor care mă batjocoreau din cauza lacrimilor.

N-am mai plâns niciodată.

Pe cine a supărat Miloš Jevrić, mecanicul auto din Peć? Era tânăr și sănătos. I-au scos toate organele. L-au luat pentru piese de schimb.

Cine n-a avut loc de poeta și doamna Darinka Jevrić? Jur pe Dumnezeul atotputernic că am căutat glonțul rătăcitor. Dar e clar că misiunea mea e să fiu martor.

Iarăși a început un război.

Dar eu sunt bolnav și obosit. Fără țepi.

Cu o piatră pe spate.

Traducere de Goran Mrakić

 

Articole din aceeași categorie