Vegeta trip

În urmă cu zece ani mi-a căzut întâmplător în mână o carte care se numea „Epoha od zlata” („Epoca de aur”) a unui scriitor din orașul Šabac, complet necunoscut pentru mine la vremea respectivă, Aco Stanković. Am deschis-o și m-am uitat la cuprins. Titlurile unor capitole precum „Timișoara”, „Moș Obrad din Mehala”, „Trenul cehesc”, „Rakara, berea și Nicu Alifantis”, „László Tőkés”, „Sâmbătă, 16 decembrie 1989” m-au făcut să mă apuc imediat de citit. M-a cucerit din prima – era vorba de memoriile unui bișnițar iugoslav în România comunistă a anilor `80! Omul a ajuns pentru prima dată la Timișoara în 1985, după care a continuat să vină constant, atât în interes comercial, cât și personal, timp de cinci ani.

Având în vedere că formularea „epoca de aur” este folosită de multe ori într-un context nostalgic, bășcălios sau peiorativ (depinde de context și vorbitor), am hotărât ca ediția în limba română să se numească „Vegeta trip”, după unul din cele mai cunoscute branduri ale fostei Iugoslavii, la mare căutare atunci și acum. Aco Stanković scrie, din perspectiva unui mic comercial ambulant și om de rând, despre contactul cu o societate semi-autarhică și circumspectă față de tot ce venea din străinătate. Pentru mine a fost foarte interesant să văd cum a perceput un conațional din Iugoslavia oamenii din R.S.R. și orașe precum Timișoara, București, Turnu Severin, Roman, Vulcan etc. 

Recititind și traducând acest manuscris, am retrăit scene pe care le țin minte din copilărie și am revăzut cu ochii minții poveștile de viață ale unor personaje. Pe o bancă din cartierul Mehala, moș Obrad își aduce aminte de tinerețea din perioada interbelică, de fuga șefului său în Statele Unite, de lupta alături de partizanii iugoslavi și de venirea comuniștilor la putere. Doamna Odette, descendenta unei familii boierești din Moldova, își rememorează viața în timp ce deschide, năpădită de nostalgie, cutia personală conținând fotografii și scrisori din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Un neamț din Giroc vrea să-și vândă casa și să plece la fiul său în Germania în 1990, dar se desparte cu lacrimi în ochi de via, șura, câinele și tot trecutul său. Aco Stanković evocă în memoriile sale trenurile din perioada socialistă, magazinele și alimentarele de odinioară, revelionul din 1987 petrecut într-un sat de lângă Oltenița, gustul berii românești care se găsea cu dificultate, întâlnirea cu Nicu Alifantis în cușeta acceleratului Belgrad-București, cozile pentru orice aliment, chefurile valutiștilor iugoslavi de la hotelul Continental, atmosfera incendiară din perioada Revoluției și, nu în cele din urmă, episoadele amoroase, reale ori platonice, care le au ca protagoniste pe Madeleine, Gabriela, Mirela sau Mihaela.

„Vegeta trip”, a doua carte din colecția Balkan Express (link în primul comentariu), unică în felul ei, este o compilație de proză memorialistică, antropologie socială și autobiografie romanțată care recompune povești, amintiri, flash-uri și trăiri din diferite epoci. Întâmplările, banale ori pline de dramatism, sunt înțesate adeseori cu metafore, impresii personale și observații care scot în evidență un observator curios, sufletist și cât se poate de emotiv.

Goran Mrakić

Aco Stanković s-a născut pe 6 februarie 1957 în orașul Šabac (Iugoslavia, astăzi Serbia). În anii `80 a întreprins zeci, poate chiar sute de călătorii în Republica Socialistă România, atât în scopuri comerciale, cât și personale. A publicat până în prezent romanul Epoha od zlata (în română Vegeta trip – amintirile unui tânăr iugoslav din „Epoca de aur”), volumele de versuri Zmaj na žici (Zmeul de pe sârmă), Net pesme (Poezii net) și poemul „Mačva”, dedicat regiunii natale cu același nume. În prezent, trăiește în orașul Nivå, din Danemarca.

Aco Stanković

“Aplauzele” 

Luni, prima zi de după masacrul de la Timișoara, se povestea că au fost uciși peste o sută de demonstranți. După ce aproape toți muncitorii din oraș au intrat în grevă și au ieșit în străzi, se vorbea de mai multe sute de morți. Cu cât trecea vremea, numărul victimelor vehiculate creștea exponențial. Familiile celor care nu se întorseseră acasă după evenimentele de duminică seara au început să meargă pe la spitale, să întrebe de cei apropiați. Nu le-a fost cu siguranță ușor să vadă bălți de sânge pe trotuar și urme de gloanțe pe zidurile blocurilor în timp ce mergeau spre Județean. Informația conform căreia n-au fost primiți sau internați oameni cu numele celor pe care îi căutau, nu i-a liniștit. Cei care aveau rude sau prieteni la miliție s-au dus la diverse secții să se intereseze. Nici milițienii nu știau nimic și nu promiteau că vor încerca să afle. Oamenii erau terifiați din cauza tăcerii lor glaciale. Cei mai curajoși au sesizat la sediile de miliție dispariția rudelor.

Și fiindcă se auzise de camioanele care strângeau morții și răniții de pe străzi, mulți au început să se teamă de ce e mai rău. Problema era că nu exista nicio informație unde ar putea fi victimele. 

Românii, ortodocși fiind, au un respect deosebit față de morți și față de locurile de veci. Dacă după moarte sufletul merge la Dumnezeu, până la înmormântare corpul aparține familiei decedatului. Mormântul, fiind un loc public, poate fi văzut și vizitat de către toți cei care l-au iubit pe răposat sau vor să-i aducă un omagiu postum. Să spună o rugăciune cu gândul la cât de efemeră e viața pe pământ în comparație cu 161 eternitatea sufletului. Dar tocmai scurtimea vieții o face atât de prețioasă. 

Stând deasupra locurilor de veci ale altora, îi facem într-un fel în ciudă morții și ne exprimăm respectul față de viață, conștienți într-un ungher al sufletului că și existența noastră simbolică va continua, după ce vom muri, sub o piatră sau un monument care vor dăinui mai mult decât amintirea celor ce ne-au cunoscut.

Dar cum să-i îngropăm pe cei ale căror corpuri nu le putem găsi?

Se povestea la un moment dat că i-a îngropat miliția, undeva la capăt de cimitire. Se puteau vedea oameni care se plimbau prin țintirimuri uitându-se cu atenție în jur. Mai mulți erau cei care credeau că victimele au fost aruncate în galerii părăsite de mină. Se vorbea și de posibilitatea să fi fost arse în crematoriu. Cu cât treceau zilele, problema găsirii morților Revoluției se acutiza. Cei care ne împiedicau să-i găsim atentau și la demnitatea noastră, a celor vii. 

În prima după-amiază de după discursul lui Ceaușescu, care tocmai se întorsese din Iran, mă întorceam din centru spre casă pe strada din apropierea spitalului. Cum am intrat pe poarta din curte, am auzit în spatele meu ropot de copite. M-am întors și am văzut doi cai trăgând o platformă. Pe locurile din față stăteau o femeie și un bărbat, în spatele lor fiind așezat un sicriu. Un trecător a început să aplaude. Deodată, toți oamenii de pe stradă s-au aliniat pe două rânduri și, așteptând să treacă platforma în dreptul lor, aplaudau. Sunetul făcut de împreunarea palmelor se răspândea pe bulevard ca un omagiu cu efect de domino. Fără să-și schimbe expresia serioasă a feței, bărbatul care conducea căruța și-a scos pălăria și și-a înclinat puțin capul.

Poate că în sicriu nu era corpul unui demonstrant, ci al unui om răpus de boală, dar prin gestul respectiv timișorenii și-au luat în mod simbolic bun-rămas de la toți morții Revoluției.

Traducere de Goran Mrakić